Home : Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE REVISTA DRITA GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Helena Kadare: Insuficient, timpul. Memorii. In vizita la Enver Hodja
Traducerea: Marius Dobrescu
 
Literatura, NR. 18 - Septembrie 2018
 



In mijlocul acestei atmosfere halucinante (timp in care romanul Iarna marii singuratati nu era scris, daca nu gresesc, nici pe jumatate) a avut loc intalnirea cu Enver Hodja. Era in mai 1971. A fost prima si ultima intalnire a lui Ismail cu el.
Cand Nedjmie Hodja ne-a anuntat la telefon ca daca vrem putem merge la ei la o cafea sa discutam sau pentru vreun document in plus (necesar docu­men­tarii romanului amintit, n.red.), daca Ismail avea nevoie, nu stiam ca-l vom intalni pe Enver Hodja. Totusi, ne-am gandit si la asta.
Sa fii invitat acasa la Enver Hodja, in anii aceia, era ceva foarte rar si, pentru majoritatea oamenilor, dorinta suprema. Cei ahtiati dupa o cariera puteau s o interpreteze drept un semn de viitoare avansare. Cei care erau cazuti in dizgratie puteau banui ca chinurile lor luau sfarsit. Si in primul caz, si in al doilea, oamenii faceau din asta o sarbatoare in familie. Si pe buna dreptate, cata vreme cercul familial era cel asupra caruia aveau sa se rasfranga atat avansarile in functie, cat si caderile in hau.
Noi am primit invitatia intr-o stare sufleteasca neutra, ca sa nu spun ca eram putin nelinistiti. Descriind acum starea noastra de spirit, la aproape treizeci de ani dupa eveniment si zece de la caderea regimului, vorbele mele pot fi interpretate drept o mistificare a adevarului si, de ce nu, o sumetire pentru ceva ce nu a fost.
In realitate, daca stiai cate ceva despre ceea ce se intampla in Bllok (cartierul nomenclaturii comuniste, n. red.) si despre cum functiona gandirea lui Enver Hodja, ne-ai fi putut intelege nelinistea. Gratie relatiei noastre cu oamenii care traiau acolo si prin prisma tuturor celor pe care Ismail le stia si le citise pe ici-acolo, aveam informatii exacte despre multe lucruri. In vreme ce multi oameni ar fi luat aceasta intalnire drept un semn bun, noi stiam ca poate fi si invers. Este adevarat ca majoritatea celor care avansau in cariera se intalneau cu conducatorul, dar este la fel de adevarat ca toti cei care se prabuseau in nenorocire aveau, de asemenea, o intalnire cu el. Despre acestia din urma nu se facea mare caz, caci cei loviti de soarta erau repede uitati. Asa incat norocosii ramaneau mult mai mult in atentia publica.
Ismail nu era in niciuna dintre aceste situatii. Nelinistea noastra avea alt motiv. Circula zvonul ca Enver Hodja avea calitati de vrajitor, care, cand te fixa cu privirea, intelegea precis ce gandesti. Oamenii interpretau asta in diferite feluri: cu admiratie sau cu o ironie secreta. Cu multi ani in urma, Drago Siliqi (scriitor comunist, n.red.) ii vorbise lui Ismail tocmai despre asta. „Singurul pe care imi este teama sa-l intalnesc este Enver Hodja, care sunt sigur ca-mi va citi gandurile”.
Un alt prieten ne povestise, de asemenea, cum ii chema la el in birou pe cei pe care voia sa-i promoveze in Comitetul Central, cum discuta indelung cu ei si la urma hotara: asta merita sau asta sa se intoarca inapoi la coada vacii.
Ismail avea o problema serioasa cu „terminologia socialista”. El, de exemplu, nu pronunta deloc natural cuvintele „tovarasul X” cand i se adresa unui oficial (in Iarna… a descris lucrul acesta in capitolul intai, unde personajului principal, Besnik Struga, ii este greu sa i se adreseze socrului sau cu apelativul tovarase…). Tot astfel, ii era peste mana sa pronunte cuvintele duioase pe care sefii erau obisnuiti sa le auda la intalnirile cu populatia. In vreme ce expresia lui exterioara era o catastrofa. Zambea cu dificultate (daca ai vedea jurnalele de actualitati sau pozele de la aceste intalniri te-ai convinge imediat). Aceasta raceala a lui distona clar cu extazul provocat de aparitia conducatorilor si crea o impresie nefavorabila pentru orice observator atent. Deseori, apropiatii imi spuneau: spune-i sa se arate ceva mai viu, ca pare amortit.
Nu e greu de ghicit ca vizita acasa la Enver Hodja nu era o proba usor de trecut pentru el. Mi-a si spus in cateva randuri: „Ce bine ca suntem impreuna”, pentru ca stia ca eu ii corectam intr-o anumita masura aceasta slabiciune.
Vizita a decurs asa cum ne-am asteptat. Ismail a descris-o cu exactitate intr-un text publicat imediat dupa moartea conducatorului, dar scris chiar in timpul vietii acestuia.
Personal, am fost impresionata la aceasta intal­nire, daca exceptam casa modesta, fara decoratiunile pe care eu, ca si multi dintre contemporanii mei, mi le inchipuiam altfel, de comportamentul extrem de civilizat si de firesc al lui Enver. In timpul intalnirii, care a durat aproape trei ore, el nu a dat nici un semn, nici chiar subinteles, al unei arogante de potentat si nici nu a folosit sloganele dogmatice atat de des utilizate de conducatorii comunisti, de care nu puteau sa scape nici daca ar fi vrut. (Multi ani mai tarziu, la Paris, cand am citit cartea lui Simone Signoret La nostalgie n’est plus ce qu’elle était, m-am mirat sa gasesc aceeasi constatare apropos de intalnirea ei si a lui Ives Montand cu Tito, in timpul vizitei lor in Iugoslavia: Tito povestea facand glume, scrie ea. Acelasi Tito pe care il stiam cu totii ca fiind retinut si mana-forte.) Acasa la Enver Hodja, unde ne aflam, un om din afara, ajuns acolo intamplator, care n-ar fi stiut cine erau acesti doi oameni, si-ar fi spus ca sunt doi intelectuali din acelasi oras, ba chiar din acelasi cartier, care vorbesc despre orasul lor natal, despre teorii legate de originea limbii albaneze sau despre un alt oras, Moscova, acolo unde avuse­sera loc evenimente importante pentru Albania.
O alta impresie de-a mea era legata de inteligenta lui. Spre de­ose­bire de cealalta ocazie cand il auzisem vorbind, la intalnirea cu scriitorii si artistii, intr-una din pauzele la Congresul scriitorilor, cand mi-a dat impresia ca e de-a dreptul inexpresiv, de data aceasta mi s-a parut inteligent si apropiat. Vorbea frumos, cu figuri de stil si argumentatie exacta, caracte­ris­tica gjirokastritilor, asa cum auzi­sem la matusile mele si, mai apoi, la cei din familia Kadare. E. Hodja istorisea la fel de frumos atunci cand depana amintiri din Gjirokastra, ca de pilda despre introducerea ilumi­natului cu gaz in locuinte ori intamplari de la Moscova, cum ar fi cina de la Kremlin, inaintea marii confruntari, si noaptea de dupa, cea pe care Ismail a descris-o in Iarna… ca fiind „noaptea limuzinelor negre”.
In timpul intalnirii, Ismail nu a intervenit aproape deloc. O data cand a vrut s-o faca a regretat, dupa cum mi-a spus pe cand ne intorceam acasa. Nu-mi amintesc despre ce era vorba cand Ismail a spus „sunt de acord cu dumneavoastra” si a realizat imediat ca facuse o gafa. Ii spusese „sunt de acord cu dumneavoastra” omului care nu era obisnuit sa fie contrazis si nici sa nu fii de acord cu el.
Culmea rafinamentului la aceasta intalnire ni s-a parut a fi cuvintele gazdei noastre, dupa ce ne-a daruit o editie completa a Comediei umane a lui Balzac. El a spus ca Ismail ar putea sa nu-l aprecieze prea mult pe Balzac, caci scriitorii tineri prefera literatura moderna, asa incat, fara sa vrea, ar putea sa influenteze gusturile literare ale lui Ismail si-i cerea scuze ca-i daruieste un scriitor clasic pe care el il iubea mult pe motiv, poate, de varsta…
Un asemenea limbaj era inimaginabil in Albania anului 1971, intr-o tara suta la suta stalinista, unde doar pentru cititul scriitorilor moderni ai fi putut face puscarie, fara a mai pune la socoteala si preferinta pentru ei.
Pe la ora opt si jumatate seara, gazdele ne-au condus la usa. Ismail a facut inca o gafa: i-a dat mana intai Nedjmiei, apoi lui.
Ne-am intors acasa multumiti ca, in general, intalnirea se desfasurase bine. Cu exceptia lui Gimi si a lui I. Uruci nu spusesem nimanui despre vizita. Prima grija era telefonul. Nu era pentru nimeni o necunoscuta faptul ca telefoanele erau suprave­gheate. Ar fi putut sa ne scape un cuvant neatent, o poanta, o gluma. Gimi ne sunase de cateva ori cata vreme lipsisem. In cele din urma am raspuns. La intrebarea „Cum a fost?”, Ismail i-a raspuns scurt „foarte bine”.
Nu peste mult timp, Gimi a venit in persoana. Im­pre­una cu Comedia umana, Ismail i-a povestit episo­dul cu Balzac. Toti trei l-am apreciat ca pe o veste buna. Deci, omul acesta in mana caruia se afla destinul Albaniei intelegea totul. Daca ar fi vrut, ar fi putut schimba totul. Noi stiam, discutasem de multe ori despre cat de bun actor era. Totusi, convingerea noastra a fost ca manifestarile lui de liberalism erau atat de sincere, incat credeam ca in cele din urma ceva bun ar fi putut sa se intample.
Acceptarea sau nu a romanului care vorbea des­pre despartirea Albaniei de lumea comunista o consideram, nu doar Ismail, ci si multi dintre apropiatii nostri, ca pe un test important ce va arata incotro se va indrepta tara noastra.

 
  Alte titluri din categoria "Literatura"


Nasho Jorgaqi: 20 haiku-uri de dragoste

Migjeni, poetul tineretii pierdute



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 18
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Spiritualitate

  Interviu

  Caleidoscop

Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2018
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising