Home : Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE REVISTA DRITA GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Prabusirea pasalacului de Ianina (1822)
Marius Dobrescu
 
Istorie, NR. 18 - Septembrie 2018
 



Primele doua decenii ale sec. al XIX-lea au consemnat ridicarea, in sudul Albaniei si nordul Greciei, unui pasalac al carui carmuitor, Ali pasa din Ianina, avea mari ambitii de marire. Crezandu-se mult prea important pentru un teritoriu atat de mic, Ali pasa a actionat cu violenta si viclenie pentru a-si submina vecinii si a le cotropi teritoriile. Ceea ce, in cea mai mare parte, i-a si reusit. Si asta pana in momentul in care a emis pretentii asupra pasalacului vecin, aflat de ani buni sub conducerea unei familii feudale puternice, cea a Bushatlliilor din Shkodra.

Numai ca sultanul Mahmud II a inteles pericolul care pandea Imperiul Otoman prin cresterea si intarirea puterii lui Ali pasa de Ianina, mai ales in urma tentativelor acestuia de a supune Albania de nord. Politica imperiala otomana a stiut sa evite, in lungile secole de suprematie, crearea unor asemenea prece­de­nte periculoase. Asa se face ca, dupa ce a constatat esecul vizirului din Ianina de a atrage de partea lui pasalele din nordul tinuturilor albaneze, in 1819 a decis ca trebuie sa-si puna in aplicare planul de neutralizare a puternicului Ali pasa, plan la care renun­tase in 1810. In aceste imprejurari, sultanul a profitat si de pozitia vizirului Shkodrei, care a acceptat sa actioneze in favoarea puterii centrale pentru distrugerea lui Ali pasa. Prin urmare, la inceputul anu­lui 1820, padisahul a decis ca trebuie sa-i dea rebe­lu­lui prima lovitura: l-a numit pe fiul lui Ali, Veli pasa, guvernator al micului sangeac Lepant, in vreme ce conducerea importantului sangeac Tërhalla i-a fost incredintata unuia dintre credinciosii Portii, Suleiman pasa. Carmuitorul Ianinei a interpretat aceasta ca pe o sfidare.
Dupa ce a aflat ca aceasta miscare fusese urma­rea sfaturilor unui favorit al sultanului, Halit Efendi, si intrigilor lui Pasho bei, un feudal din Ianina alungat de pe propriile proprietati, Ali pasa a hotarat sa rezolve problema prin uciderea acestuia din urma. Numai ca atentatul organizat in luna martie, la Istanbul, a esuat, iar ucigasii, prinsi de oamenii sultanului, au marturisit cine statea in spatele faptei lor: Ali pasa. Sultanul Mahmud II a calificat acest atentat ca pe o ofensa adusa autoritatii lui. Prin urmare, i-a anulat vizirului de Ianina functia de derbend-pasa (administrator al drumurilor comerciale, responsabil de intretinerea si circulatia pe ele, n.red.) si i-a izgonit din Istanbul pe oamenii acestuia, Hysen bei Konica si subalternii lui, considerati a-i fi sprijinit pe atentatori. Tot acum, sultanul i-a ordonat valiului Rumeliei, Hysen pasa, sa se mute de la Sofia la Manastir, unde sa-si instituie puterea si sa elimine influenta lui Ali pasa din aceasta zona. Iar lui Veli pasa, acuzat ca plecase fara apro­bare din Lepant pentru a-l intalni pe Ali pasa la Preveza, i-a fost retrasa functia de vizir si conducerea Lepantului, care i-au fost incredintate lui Pehlivan Ibrahim pasa. In acelasi timp, sultanul a respins cererea lui Ali pasa de a i se restitui functia de derbend-pasa, iar delegatiei crestinilor venita in sprijinul lui Ali nu i s-a permis nici macar sa intre in Istanbul. Si, pentru ca vizirul Ianinei nu-si retrasese fortele din posturile de control ale drumurilor, ba chiar, din contra, angaja noi oameni pentru acestea, Poarta a decis sa-i fie luate sangeacurile Ohrid si Elbasan si incredintate vizirului Mustafa pasa Bushatlli. In aceste momente, Marele Vizir ii scria lui Ali ca sultanul l-a condamnat astfel pentru faptele sale, aratandu-i mila si fiind incredintat ca avea sa-si retraga fortele militare din sangeacurile si kazalele care apartineau acum altor viziri si lasandu-i, in schimb, sangeacul Ianinei.
Ali pasa, care stia ca acestea sunt doar masuri preliminare si ca aveau sa urmeze si altele, a cerut conducerii centrale anularea lor. Precizand oficialilor de la Istanbul ca accepta mai curand sa lupte decat sa renunte voluntar la functiile pe care Poarta i le anula treptat prin metode viclene. Prevazator, el se pregatea de o buna bucata de vreme sa infrunte puterea centrala, drept pentru care nu si-a retras fortele din posturile de control si nici din sangeacurile vecine. In plus, a ordonat grabirea ritmului recrutarilor, cerand mobilizare conform principiului „un barbat de fiecare familie”, dar luand si alte masuri militare. In luna mai 1820 si-a convocat fiii, pe Muhtar pasa si Veli pasa, pentru a discuta si lua decizii. Sfatul celor trei s-a prelungit trei zile la rand. Muhtar pasa a pledat pentru impacarea neconditionata cu sultanul, pozitie cu care Ali pasa nu a fost de acord. El s-a opus capitularii, argumentand ca retragerea in cele trei sangeacuri din Albania de sud avea sa faca impo­sibila apararea posesiunilor si conservarea puterii sale. Acesta era, de fapt, si scopul politicii sultanului. Prin urmare, Ali pasa a decis sa nu cedeze san­geacurile si kazalele in litigiu fara lupta. Doar astfel, considera el, ar fi putut sa mentina unitatea pasa­la­cului si propria putere. Pentru aplicarea acestei hotarari, Ali pasa i-a convocat pe sefii comunitatilor albaneze si grecesti de pe teritoriul pasalacului si le a cerut sprijinul in confruntarea cu sultanul. El le-a promis acestora ca, in caz de victorie, va crea un stat monarhic constitutional albanez format din pose­siunile sale si teritoriul Tesaliei, al carui conducator ar fi fost el insusi. Iar Grecia centrala si Moreea aveau sa constituie un stat grec autonom, sub protectoratul sau. Pentru a-i mobiliza pe greci sa se ridice la lupta contra otomanilor, Ali pasa le-a promis o finantare de un milion si jumatate de piastri. In acelasi timp, pentru a atrage sprijinul propriei populatii a decretat anularea catorva taxe.
Dar programul anuntat de pasa nu satisfacea interesele tuturor participantilor la adunare. Aducerea Tesaliei intre granitele „statului constitutional albanez” condus de el si protectoratul asupra viitorului stat grec nemultumea burghezia elena, care pregatea mis­carea de eliberare nationala ce avea sa constituie un stat independent grec intins cel putin pe intregul teritoriu national. In acelasi timp, promisiunea lui Ali pasa de a crea un „stat constitutional albanez”, chiar daca nu atingea posesiunile feudalilor albanezi, reducea intr o oarecare masura din monopolul puterii acestora, de unde si retinerea lor de a sustine campania contra puterii centrale. Iar pentru ca masu­rile luate de Inalta Poarta urmareau sa-l loveasca doar pe Ali pasa si nu aduceau atingere privilegiilor feudalilor locali si pentru ca nu exista pericolul prabusirii Imperiului Otoman, care le dadea mai multe si mai sigure garantii pentru interesele lor decat „statul constitutional” al vizirului Ianinei, feudalii albanezi s au aratat prea putin interesati sa-l sprijine pe vizir impotriva Portii. Chiar si populatia de rand, apasata crunt de obligatiile feudale si regimul fiscal al stapanitorului de la Ianina, n-a putut fi atrasa de promisiunea unui stat iluzoriu, chiar daca in pro­gramul anuntat de Ali era vorba si despre eliminarea unor taxe. Astfel, suportul social al lui Ali pasa in confruntarea cu Imperiul ramanea in principal cate­goria taranilor munteni, legati mai ales prin sistemul recrutarii cu leafa. Dar si acest sprijin ramanea incert, caci depindea de pozitia micilor carmuitori de la sate, deveniti proprietari de pamant si de turme, de care satenii erau direct legati. Pentru ca nu raspundea intereselor celor mai multe straturi sociale din pasa­lacul Ianinei, programul anuntat de Ali pasa nu a jucat un rol important in conflictul Ianinei cu puterea centrala. Fara a avea alta solutie si spriji­nindu se pe fortele militare pe care le avea si pe care le considera suficiente, Ali pasa nu era dispus la concesii. El a declarat ca este destul de puternic pentru a face fata oricarei tentative de a fi supus. Totul depindea acum de pozitia pe care se vor situa aceste trupe. Cu credinta ca va putea face fata asaltului vizirilor inamici, Ali pasa a trecut la aplicarea planului de lupta alcatuit impreuna cu cei doi fii ai sai la Rapçishtë. Asadar, l-a trimis pe Veli pasa la Preveza, unde se afla flotila sa formata din 40 de vase de lupta, pentru a conduce rezistenta in sud si pe mare. Pe Muhtar pasa l-a trimis la Berat, ca sa apere frontiera de nord-est, in vreme ce el insusi a ramas la Ianina pentru a coordona rezistenta pe directia sud-est, avandu-l sub comanda pe Omer bei Vrioni. In acelasi timp, si-a activat oamenii de incredere din Munte­negru, Serbia si Tara Romaneasca, pentru a mobiliza miscarile antiotomane din aceste zone. Planul militar al vizirului de Ianina era adaptat situatiei de fapt si se baza pe fortele combative ale pasalacului, care nu erau de neglijat. Numai ca acest plan a fost subminat chiar de fiii pasalei.
In data de 2 iunie 1820, chiar daca se temea de un atac al muntenegrenilor, Mustafa pasa Bushatlli, incurajat de sprijinul Portii, a pornit in fruntea a numeroase forte spre sud. Fara a intampina cine stie ce rezistenta din partea lui Muhtar pasa, care ajunsese la Berat, Bushatlli a ocupat sangeacurile Elbasan si Ohrid. Muhtar pasa, care voia o pace in orice conditii cu sultanul, nu a facut nimic pentru a opri inaintarea fortelor vizirului din Shkodra.
Tot la inceputul lunii iunie, valiul Rumeliei a plecat din Sofia spre Manastir, unde a ajuns pe 26 iunie, adunand pe drum numeroase forte militare. Nici lui nu i-a fost greu sa supuna cele 14 kazale ale sangea­cului Manastir, aflate sub comanda lui Ali pasa, iertandu-i pe conducatorii acestora, care au facut act de supunere. Identic a procedat si Pehlivan Ibrahim pasa, care a ocupat, fara vreo rezistenta serioasa, sangeacul Lepant, si tot astfel Siri Selim, pasa din Salonic, care a reluat cele trei kazale rupte din sangeacul sau de Ali pasa. Intre timp, pentru ca Sulejman pasa din Tërhalla nu a izgonit trupele lui Ali pasa din Tesalia si a acceptat prezenta lui Omer bei Vrioni cu 2.000 de luptatori, sultanul l-a acuzat de colaborare cu Ali si l-a demis din toate functiile, inlocuindu-l cu unul dintre dusmanii declarati ai viziru­lui din Ianina, Mahmud pasa din Drama.
Succesele obtinute de sultan in aceasta faza a confruntarii au avut drept cauza absenta unei rezistente reale din partea trupelor lui Ali pasa si au fost urmate de o serie de declaratii ale Portii, care se angaja sa nu se atinga de privilegiile feudalilor locali. Aceasta miscare propagandistica i-a dat mana libera sultanului pentru a trece la faza superioara a planului sau, aceea a distrugerii puterii lui Ali pasa chiar pe teritoriul pasalacului.
Prin urmare, sultanul a semnat firmanul de lichi­dare a pasalacului de Ianina, ordin pe care nu l-a pus imediat in aplicare. Prin acest document, i-a incre­dintat lui Ismail Pasho bei guvernarea sangea­curilor Ianinei si Delvinei si gradul de vizir, precum si comanda expeditiei militare contra lui Ali pasa, fiilor si nepotilor sai, daca acestia nu s-ar fi supus ordinului imperial si nu s-ar fi retras la Tepelena pentru tot restul vietii. La mijlocul lunii iulie 1820, cand i s-a parut ca e momentul potrivit, sultanul a emis firmanul pentru desfiintarea pasalacului Ianinei, care a fost citit public chiar in orasul-resedinta al pasala­cului. Ali pasa nu s-a supus ordinului si a ripostat spunand ca se va apara luptand. Atunci, Poarta l-a declarat „fermanlli”, in afara legii, iar Sheh-ul-Islam a aprobat ordinul de condam­nare a lui la moarte. Acesta a fost momentul debutului confrun­tarilor armate pe uscat si pe mare, simultan cu declaratiile Portii care sustineau ca, in afara lui Ali, toti ceilalti apropiati si urmasi ai sai aveau sa fie iertati de sultan daca se vor dezice de batranul vizir. A fost suficient pentru ca fiii, nepotii, sora si vechii sai colaboratori sa astepte momentul potrivit pentru a-l trada. Astfel, patura feudalilor locali, acordand prioritate intereselor momentului, a pornit pe o cale care nu raspundea nici viitoarelor ei obiective, nici obiectivelor generale ale tarii. Lucru pe care il vor realiza abia dupa moartea lui Ali.
In luna august, atacurile vizirilor insarcinati de sultan cu reluarea zonei de sud a Albaniei si distru­gerea pasalacului Ianinei s-au generalizat. Dupa caderea Tërhallei in mana vizirilor Mahmud pasa Drama si Ismail pasa, a venit randul Beratului. Si aici, la primul semn de asediu, Muhtar pasa si Salih pasa s-au predat trupelor lui Mustafa pasa Bushatlli. In conformitate cu firmanul imperial, Bushatlli i-a trimis la Tepelena. Dupa caderea Beratului, Mustafa pasa a primit ordinul de a supune intregul sangeac al Vlorei si sa-l astepta acolo pe Nurullah pasa, numit guver­nator. In septembrie 1820, cand Mustafa pasa a ajuns acolo, sora lui Ali pasa, Shanishaja, impreuna cu fiii ei, Izet bei si Maliq bei, precum si comandantul cetatii Gjirokastra, au cerut indurare. Inalta Poarta i-a iertat si le-a garantat averile. Tot astfel au procedat Veli pasa si fiii sai, Mehmet pasa si Selim bei, care s-au predat comandantului militar turc Ali bei odata cu toate localitatile de pe litoral, de la Vlora la Parga. Pe 1 septembrie, acestia au predat si Preveza., doar garnizoana din Arta reusind sa reziste asaltului otoman 25 de zile.
Clipa de clipa, cercul inamicilor sai se strangea in jurul lui Ali pasa. In luna august, intregul pasalac al Ianinei, cu exceptia capitalei, cazuse in mana comandantilor otomani. Batranul vizir, desi isi pierduse cea mai mare parte a trupelor, a vechilor colaboratori si aproape intreg teritoriul stapanit, mai avea inca sperante intr-o rasturnare de situatie. Si, de fapt, el avea cateva argumente: avea la dispozitie doua cetati puternice, cu 250 guri de foc, si o garnizoana numeroasa. In plus, dispunea de provizii in alimente si munitie, iar trupele sultanului nu puteau organiza asaltul principal inainte de venirea iernii. Mare parte dintre previziunile lui Ali s-au adeverit, iar neintelegerile din cadrul comandamentului otoman au paralizat actiunile armatei. In plus, uciderea lui Pehlivan Ibrahim pasa, din ordinul sultanului, a creat confuzie in tabara inamicilor lui Ali pasa. Primul asalt general, organizat cu greu, a fost respins cu pierderi mari de trupele lui Ali. Neincrederea si dezertarile din tabara otomana erau cu greu tinute in frau, iar comandantii albanezi trecuti de partea otomanilor, tratati cu suspiciune de turci, incepeau sa se intoarca in tabara batranului vizir. Pentru a exploata nemultumirea populara, Ali pasa i-a trimis pe acesti sefi militari prin tinuturile albaneze pentru a face recrutari si a da lovituri de gherila trupelor imperiale. Chiar si suliotii, trecuti de partea turcilor din ura pentru Ali, disperati de com­portamentul si intentiile ostile ale vizirului Ismail Pasho, au incheiat o intelegere secreta cu stapanitorul Ianinei. Pas cu pas, acesta si-a recapatat increderea ca rezis­tenta sa putea duce la victorie.
Pe la mijlocul lunii decembrie 1820, odata cu Ali pasa, suliotii si-au reinceput atacurile de gherila impo­triva convoaielor care aprovizionau trupele otomane pe ruta Arta-Ianina. In fruntea acestora se afla capedanul Odhise Andruco. Luptele s-au intensificat la inceputul anului 1821, cand lui Ali pasa i s-au alaturat o serie de comandanti militari albanezi din zonele Labëria, Myzeqeja si Çamëria, Zagori si Agrafa. Aceasta schimbare de situatie a dus la constituirea unei aliante militare a sefilor si cape­danilor albanezi, printre care: Iljaz Poda, Ago Vasjari, Tahir Abazi, Aleks Nuço, Marko Boçari, Noti Boçari, Kiço Xhavella s.a. Acestia au jurat „ca vor fi frati cu trup si suflet si ca-si vor varsa sangele impreuna pentru a-l apara pe Ali pasa”. Rezultatele acestei aliante vor fi resimtite puternic de fortele otomane nu doar prin pagubele produse de atacarea caravanelor cu provizii, ci si prin intensificarea rezistentei populare conduse de oamenii lui Ali pasa.
Fata de aceasta situatie, Inalta Poarta a fost obligata sa trimita la comanda trupelor sale din jurul Ianinei pe fostul Mare Vizir Hurshid pasa, pe care l-a detasat din Moreea impreuna cu trupele sale. Aceasta miscare a dat posibilitatea revolutionarilor greci sa inceapa lupta de eliberare nationala. In timp ce, in mai 1821, Hurshid pasa incerca sa reorgani­zeze trupele care asediau Ianina, Alexandru Ipsilanti a ridicat intr-un alt colt al imperiului, in Moldova, stindardul independentei. Revolutia greaca a izbucnit in acelasi timp si in Moreea si, sub conducerea societatii patriotice Eteria, s-a extins constituind baza viitorului stat elen independent. Prins la mijloc, sultanul a cautat sa incheie o intelegere cu Ali pasa, cerandu-i capitularea, in vreme ce batranul vizir a pretins la randul lui retragerea trupelor imperiale si numirea sa ca guvernator pe viata al pasalacului Ianina. Ceea ce, fireste, Poarta nu a acceptat, iar confruntarile armate au reinceput. Constient ca miscarea de eliberare nationala a grecilor va duce la slabirea efortului militar al Portii, Ali pasa a sprijinit si a incurajat aceasta miscare, incercand sa-i atraga de partea sa pe capii revolutionari si sperand in interventia Rusiei. Tratativele cu sefii revolutiei elene au debutat in luna iunie 1821 si au avut ca obiectiv constituirea unei aliante antiotomane indreptate impotriva inamicului comun. Si s-ar fi putut ajunge la un acord de colaborare daca toti comandantii militari greci ar fi dorit asta. Numai ca acordul initial nu a fost respectat de unii dintre acestia, ajungandu-se la operatiuni militare masive impotriva populatiei musul­mane albaneze. In felul acesta, sperantele intr-o actiune antiotomana comuna a grecilor si albanezilor s-au prabusit.
In lunile urmatoare, sefii comunitatilor albaneze au continuat lupta. Dupa caderea cetatii Tepelena in mainile albanezilor, Iljaz Poda, care reusise sa stranga circa 6.000 de luptatori din tinuturile Myzeqeja, Tepelena si Gjirokastra, a pornit in fruntea acestora in directia Zagori, unde, impreuna cu rasculatii din zona Ianinei, intentiona sa sparga asediul otoman din jurul capitalei pasalacului. Confrun­tarile urmatoare s-au dat in jurul orasului Arta, ocupat de otomani, dar dorit si de rebelii albanezi. Este momentul in care fortele revolutionare grecesti au intervenit decisiv in sprijinul celor asediati si, dupa tradarea suliotilor care au incalcat acordul cu Ali pasa, comandantii albanezi au ridicat asediul Artei si s-au predat fortelor lui Hurshid pasa.
Aceste evenimente au apropiat sfarsitul rezistentei lui Ali pasa. Aflata in fata fortelor albaneze comandate de Mustafa pasa Bushatlli, care a concentrat in zona circa 3.000 de luptatori, a pasalelor si celorlalti sefi albanezi, garnizoana din Kastro, principalul punct de rezistenta al Ianinei, l-a tradat pe Ali pasa si a capitulat. Asa se face ca, pe 23 ianuarie 1822, trupele otomane au ocupat cetatea, cu exceptia unei zone interioare unde Ali pasa a ramas sa reziste alaturi de alti 50 de luptatori. Fireste ca in aceste conditii rezistenta nu se putea prelungi prea mult. Inselat de oamenii lui, care i-au promis ca, daca se va preda, sultanul ii va cruta viata, batranul vizir a cazut in capcana comandantului otoman. In locul firmanului de iertare, pe care-l astepta, i s-a adus la cunostinta decizia de condamnare la moarte. A cazut cu arma in mana in incinta manastirii Sf. Pantilimon, pe insula lacului Ianina, unde se retrasese impreuna cu cativa credinciosi. Capul sau i-a fost trimis sultanului si a fost expus la poarta palatului Topcapi, in locul special destinat inamicilor statului otoman.

Marius Dobrescu
Sursa: Shqiperia.com (Portali shqiptar): Historia e Shqiperise

 
  Alte titluri din categoria "Istorie"


Albania in Liga Natiunilor

30 martie 1937 - Femeile albaneze fara feregea

Anul Skanderbeg. Batalia de la Albulena - 2 septembrie 1457



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 18
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Spiritualitate

  Interviu

  Caleidoscop

Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2018
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising