Home : Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE REVISTA DRITA GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Proza albaneza de azi. Doua proze de Arbër Ahmetaj
Traducerea in limba romana: Marius Dobrescu
 
Literatura, NR. 19 - Octombrie 2018
 



Cartea mea

Observasem de multa vreme ca am nevoie de o consultatie la medic. Ceva important functiona aiurea in organismul meu. Nu era vorba doar de somn, cu care de ani buni stateam prost. Altceva ma deranja, ceva de natura psihopatologica.
La inceput am incercat sa ma conving ca nu e cine stie ce rusine, ba chiar ca nu trebuie sa-mi fie deloc rusine pentru asta. Exista boli mult mai rusinoase de care sufera unii oameni. E ceva nobil sa ai probleme cu creierul. De probleme mentale nu sufera niciodata prostii, ignorantii. Nu, ei sufera de gripa, de stomac sau in cel mai rau caz isi rup vreun picior, ii musca sarpele sau fac toxiinfectie alimentara. Asa ca eu ma simt mandru de boala mea, numai ca trebuie sa ma preocup si s-o tratez.
Incerc sa-i gasesc si cauzele. La inceput, mi se pare, cativa factori importati au fost plictiseala, dificultatea de a ma adapta la stilul celor din jur, atat de diferit fata de al nostru. Apoi, insistenta de a gasi metodele potrivite de a iesi la liman, de a depasi zona cenusie, lipsita de speranta, ca si lipsa certitudinii ca pot face ceva valoros, chiar daca dispun de forta, energia, cunostintele si vointa necesare. Si chiar de-as face ceva, mi-e teama ca farama aceea de ghinion ar putea mina intr-o clipa munca mea de zeci de ani, multumindu-se cu fumul, praful si urmele de lacrimi din sufletul si de pe obrajii mei.
Tot ce stiu am invatat fara nicio placere, cu teama ca nu-mi va folosi la nimic. Orasul meu natal e ingropat in gunoaie pana la gat, iar sangele locuitorilor lui e tulbure precum vinul otetit. Se imbata ziua in amiaza mare si se tavalesc prin praf fara nicio rusine. Mai mult de doua-trei mii de caini vagabonzi hoinaresc pe strazi alaturi de oameni. Se apropie momentul sa ma intorc si creierul meu nu si-a revenit inca.
Prin colturile lui intunecate bantuie o durere pe care nu pot s-o descriu.
Cand stau intins simt o amorteala in genunchi, incerc sa-mi misc mainile, picioarele sau degetele, dar nu reusesc. Se vede treaba ca inima, dupa un ordin misterios, intarzie sa trimita sange in organele care, in momentul acela, n-au nevoie de sange. Ramanand astfel concentrat doar in creier si inima, cat sa le tina in viata, si facand o ciudata minune. Caci de-ar reusi, de exemplu, sa se inteleaga doar cu picioarele mele amortite, cum as putea oare pasi fara sange in inima si-n creier?
Toate acestea le discut cu un medic batran, care ma priveste mirat si ma intreaba din cand in cand „De ce?”. Uneori ii raspund, alteori, nu. Nu pentru ca n-as sti, ci pentru ca mi-e sila, consider ca nu-i nevoie. Ceva mai apoi ma intreaba cum dorm. Ii spun ca intre mine si somn e un vechi razboi si ca nu sunt sanse de impacare. Chiar si cand ne prefacem impacati, ne mintim unul pe altul pentru vreo jumatate de ora, dupa care continuam sa ne uram. El ma bombardeaza cu vise oribile, eu ii raspund cu insomnii prelungi. El n-are ce sa-mi faca atunci cand nu dorm, in schimb se razbuna ca un monstru nemilos atunci cand ii cad in cursa. Imi infige in moalele creierului varful ascutit al vreunui vis pe care n-am forta sa mi-l explic. Si nici macar nu sunt in stare sa discern daca ceea ce vad e o imagine din vis sau din realitate.
Ce bei de obicei? ma intreaba medicul.
De obicei beau apa, raspund eu.
El imi explica si-mi repeta intrebarea, iar eu ii raspund cum ma pricep mai bine.
Cand ma intreaba care a fost ultimul meu vis, dau din colt in colt si, fireste, nu sunt in stare sa-i raspund. El imi spune ca asta e important nu doar pentru terapie, ci si pentru prognoza. Eu ii raspund ca pricep importanta intrebarii, ca nu-i raspund nu pentru ca ar fi greu de raspuns. Si ca inteleg mai greu atunci cand lucrurile sunt simple si lipsite de importanta. El imi spune, asa, deci, tu consideri visele lipsite de importanta? Nu, ii spun eu, sa nu facem jocuri de cuvinte. Adevarul e ca ultimul vis are legatura cu toate celelalte vise de dinainte si nu mi dau seama care a fost de fapt primul si care ultimul. El accepta si-mi explica ca n-are importanta, povesteste-mi unul dintre ele. Genul acesta de intrebare l-am urat de cand ma stiu. Cand eram mic si nu stiam de mine, invatatorul ne intreba: ce stii tu despre padure? de exemplu. Ce intrebare e asta? Ce poti sa spui in cateva cuvinte despre padure? Asa ca dadeam un raspuns cam de felul acesta: Stiu ca padurea e padure. Dar doctorului ala ce puteam sa-i spun? Sa-i spun ca unul dintre vise era un vis ca toate celelalte?
Aminteste-ti, m-a rugat medicul, ai avut un vis cu vreo fata, cu vreun monstru, cu foc sau cu ceva asemanator?
Am visat ceva cu o hartie, ii spun.
Si cum era hartia aia?
Scrisa, raspund.
Ai citit-o tu sau ti-a citit-o o voce?
Cand eu, cand altcineva.
Ce fel de voce era?
Voce de om.
Esti sigur?
Nu.
Despre ce scria pe foaie?
Despre o crima in care erau implicati trei insi, doi murisera, unul ucis si celalalt mort de moarte buna, iar pentru cei doi morti nu era decat un singur mormant. Tin minte ca cineva voia sa ma insoteasca dincolo de viata, in vreme ce un individ care iesise din groapa imbatranea intr-o pestera alaturi de niste batrani ce pareau scosi din Vechiul Testament. Intr-o noapte purtam in spate un trup usor si m-am oprit pe marginea unui mormant sapat sub un pom. Si in visul acesta apareau doi batranei cu barbi imense. In acest vis sau intr-altul era o femeie care voia sa ma omoare si sa ma ingroape in camera ei. Nu stiu de ce i se nazarise sa aiba un barbat mort sub pat.
In regula, o sa vii si saptamana viitoare.
Saptamana viitoare n-am sa fiu aici.
Dar unde o sa fii?
In tara la mine.
Trebuie neaparat sa mai vii de cateva ori.
Probabil, dar trebuie neaparat sa ma duc si acolo.
E departe tara ta?
Peste noua munti...
Ceva nu functiona normal in creierul meu, dar, de vreme ce constientizam asta, situatia mi se parea normala. Am plecat de la batranul doctor si am bantuit fara vreo tinta...
Doua zile mai tarziu mi-am schimbat domiciliul fara a-i spune nimic lui Haiko. Am gasit un moment in care nu era in apartamentul ei, am coborat cu liftul, am platit chiria fara a spune unde ma duc, am strigat un hamal negru sa ma ajute la bagaje, am luat un taxi si m-am indreptat spre aeroport.
In cele cateva zile care-mi mai ramaneau voiam sa fiu departe de apartamentul acela, de amintirile cu Haiko, de monstri, de visele si nesfarsitele calcule bancare ce-mi mancasera sufletul pana atunci. La urma-urmei, nu gasisem nimic acolo cu exceptia hainelor maica-mii si cartilor voluminoase, pe care nici nu speram sa le citesc vreodata.
Am luat o camera intr-un hotel ieftin aproape de aeroport si mi-am petrecut toata dupa amiaza privind pe fereastra decolarile si aterizarile elegante ale avioanelor. Asteptam cu mare nerabdare ziua plecarii. Simteam ca creierul imi functiona putin mai bine decat in urma cu cateva zile.
—————————————
(Fragment din romanul „Mormantul parasit”, Skanderbeg Books, Tirana 2011)



Nehotarare

M-a sunat la ora 24.30.
- Am cinat impreuna cu o musca, mi-a spus. Am petrecut minunat impreuna!
In secunda care a urmat mi-am retinut cu greu hohotele. Avea o voce serioasa, hotarata. Ba chiar am avut impresia ca abia asteptase sa termine cina ca sa ma anunte. Am observat ca astepta cu nerabdare raspunsul meu.
- Si ce ati baut, l-am intrebat, vin sau altceva?
- Am inceput cu un aperitiv, o sticla de “Chardonay”, cu paine prajita cu masline si rosii uscate, putin somon, apoi un file de vitel cu garnitura de legume si am incheiat cu un fernet “Branka” si inghetata.
- Sa va fie de bine! i-am spus. Si dupa cina, ea a ramas cu tine sau ai condus-o la gara?
- A ramas vreo doua ore. Apoi i-am chemat un taxi...
Am observat ca voia sa incheiem dialogul. Iar vocea lui isi pierdea siguranta de la inceput. E fiul meu. A studiat actorie la Londra. A stralucit in doua-trei spectacole si intr-un film. In cele din urma a colaborat la TV intr-un serial umoristic care a avut destul succes. Dupa care a cazut intr-o depresie adanca. Ni s-a parut ca la mijloc era o fata. Impreuna cu sotia, am chemat-o sa ne cunoastem, ea a venit cu entuziasm si, pe deasupra, cu un buchet de flori pentru nevasta-mea. Ceea ce ne-a facut o impresie excelenta. Faptul ca noi nu i-am dus nimic trebuie ca a impresionat-o negativ. Fiecare cu ale lui! Ne-a vorbit tot timpul despre fiul nostru, despre sufletul lui curat, despre visele lui minunate si despre ideile lui geniale.
- E ceva vreme de cand nu ne-am mai vazut, a spus ea in final. Nu m-am suparat pe el. Poate revine la mine. Ne simteam atat de bine impreuna! Dar e un tip genial...
N-am vrut s-o supar povestindu-i cum fiu-meu, “geniul”, petrecuse o seara minunata impreuna cu o musca! Ceea ce am inteles a fost ca el era vinovat pentru ruptura sau pentru raceala din relatia lui cu fata aceea frumoasa, actrita sau scenarista la o televiziune locala.
Pe cand ne desparteam, ea ne-a mai marturisit inca ceva:
- Astazi aranjasem sa vina la sediul televiziunii pentru a semna un contract cu o retea nationala TV pentru serialul in care i s-a dat rolul principal. A promis ca o sa vina. Ne-a sunat in ultima clipa si ne a spus ca nu poate. A trebuit sa anulam totul. Partenerii nostri s-au suparat. Totusi, eu i-am inteles argumentele si am incercat sa-l scuz.
Am ramas cu gura cascata. Ce argumente l-or fi impiedicat pe “printul” nostru sa se prezinte la intalnirea pentru semnarea unui contract cu multe zerouri, in timp ce el ne mananca de bani in fiecare luna?
Am vrut s-o intreb pe Sara, caci asa o chema pe fata, dar am renuntat in ultima clipa.
Mi s-a parut ca as fi putut sa le bulversez si mai mult relatia si sa innebunesc si eu mai tare. Nu incercasem sa ma bag niciodata in relatiile lui. Iar el vorbea despre ele cu jumatati de cuvinte. Ca si cand as fi stiut deja. Aveam impresia ca stie macar raspunsurile la intrebarile mele. Discutiile noastre erau ca o ploaie infundata pe asfalt. In majoritatea cazurilor, trebuia sa-mi imaginez sfarsitul frazelor lui. Cand incercam sa-i reformulez raspunsurile, ca sa-i arat ca am inteles, el murmura un “da” sau un “nu” care-i sfasiau mutenia si nu lamureau nimic. Astfel ca relatia noastra se indrepta spre un tarm inghetat, acoperit mai ales de o ceata deasa, si nu ma surprindea faptul ca velierul comunicarii noastre, in loc sa se indrepte spre un taram primitor, naviga spre tarmuri salbatice si stancoase. Asta imi spuneam dupa ce ne-am despartit de domnisoara Sara. Nevasta-mea tacea. Dar o simteam ca abia-si tine nervii in frau. O vedeam nelinistita. Ii povestisem despre discutia din seara precedenta. Ea o calificase drept o gluma, un joc de cuvinte, o metafora. Poate ca fusese cu vreo alta fata si nu voise sa ne strice cheful stiind ca ne placea de Sara. Dar noi o placeam pentru el, nu pentru noi!
- E o dulceata de fata! a spus intr-un tarziu nevasta-mea, ca si cand ar fi gustat-o ca pe o prajitura. Am luat loc la o alta cafenea si am ramas adanciti amandoi in ganduri. Telefonul ei a scos un sunet ciudat. Ea l-a deschis. Un mesaj pe WhatsApp de la el. “Am o mare problema. Mimi a fatat in dimineata asta si doi dintre pui s-au nascut morti. Mimi e tare deprimata. N-ai putea sa vii sa stai cu ea in dupa amiaza asta? Cu mare tristete am ingropat cei doi puiuti”. Mimi este o pisica maidaneza pe care fiu-meu a adoptat-o cu cateva luni in urma. Din mesajul acesta am inteles cum si-a petrecut fiul nostru dimineata si care au fost motivele lui pentru a nu ajunge sa semneze contractul. Ca un obstretician de pisici, el isi ajutase mata sa fete, apoi statuse pe langa ea s-o consoleze pentru pierderea celor doi pisoi. O drama intreaga. Bucuria fatatului se impletise cu tristetea pierderii celor doi pui de pisica.
Imi amintesc ca in urma cu cativa ani ii spusesem nevesti-mi ca ar fi trebuit sa ma consulte un psiholog, pentru a-mi indica modul in care sa comunic cu fiul nostru, dar ea mi-a spus ca am nevoie mai mult de un psihiatru. Atunci am ras. Acum cred la modul cel mai serios ca am nevoie de un psihiatru, pentru mine sau pentru el, n-are importanta...

Monthey, 5 ianuarie 2018

 
  Alte titluri din categoria "Literatura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 19
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Spiritualitate

  Interviu

  Caleidoscop

Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2018
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising