Home : Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE REVISTA DRITA GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
140 de ani de la infiintarea Ligii de la Prizen
 
Istorie, NR. 19 - Octombrie 2018
 



Continuam, in paginile ce urmeaza, sa redam din materialele Conferintei dedicate Ligii de la Prizren, eveniment organizat de ALAR si desfasurat in ziua de 15 iunie, la Constanta. Mentionam ca evenimentul a fost reflectat pe larg si in presa din Albania.



Dr. Daniela Busa
Cercetator stiintific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”

Albania in context zonal si european

La sfarsitul anilor ‘30 ai secolului al XIX-lea, in teritoriile administrate direct de Imperiul Otoman traiau peste 9 milioane de oameni. Dintre acestia, cca. 1.600.000 erau albanezi, conform datelor oferite de calatorul german de origine franceza Ami Boué1. Ei locuiau in vestul Peninsulei Balcanice, pe tarmul Marii Adriatice, de la Antivari (azi Bar) in nord, pana la golful Corint in sud si in interior pana la linia Prizren – Ohrid – Kastoria – Trikala – Lepanto. In 1875, in preajma redeschiderii „crizei orientale”, alte surse mentionau existenta a 1.400.000 de albanezi, din care 600.000 la nord de raul Shkumbin (2/3 musulmani si 1/3 catolici). La sud de Shkumbin traiau alti 600.000 albanezi, dintre care musulmanii repre­zen­tau 3/4, iar ortodocsii 1/4. Principalul oras, Prizren, numara 46.000 de locuitori, iar colonia albaneza din Constantinopol era estimata la 60.000 de oameni2.
Refuzul Sublimei Porti de a recunoaste fiinta nationala a albanezilor a ingreunat mult miscarea lor nationala. Toti locuitorii de religie musulmana erau socotiti turci, catolicii erau supusi propagandei si influentei Austriei si Italiei, iar ortodocsii Patriarhatului Ecu­menic de la Constantinopol. 70% dintre musul­mani traiau in zona marginita la nord de linia Kruja - lacul Ohrid si la sud de Vlora - Permeti. Catolicii (10%) locuiau zona montana din nord, iar ortodocsii (20%) dominau sudul3.
Spre deosebire de greci, bulgari si sarbi, albanezii au intampinat obstacole pe taram confesional, la care au contribuit nu numai tratamentul la care erau supusi de puterea stapanitoare, ci si rivalitatea dintre confesionali, alimentata de Casa de Habsburg, de Italia si Grecia.
Inapoierea economica, mentinerea proprietatii feudale in formele ei arhaice in care pamantul era detinut de statul otoman, biserica si cativa feudali fideli stapanitorului, desele convulsii sociale, gene­ra­te de exploatarea straina si autohtona, au determinat, mai cu seama in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, o masiva emigrare a populatiei spre Cons­tanti­nopol, Grecia, Egipt, Principatele romane si apoi Romania si chiar spre zone mai indepartate, ca America si Australia.
Pe langa sfera confesionala, cea culturala si invatamantul au avut un rol decisiv in trezirea constiintei nationale si pastrarea identitatii. Desi exista o prevedere intr-un proiect de reforma al Sublimei Porti din 1845 privind obligativitatea instructiei scolare, ea nu a fost aplicata, dar a creat posibilitatea aparitiei scolilor confesionale: turcesti pentru musulmani, grecesti pentru ortodocsi si italiene pentru catolici. Abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, Poarta a organizat scoli publice, dar acestea erau in limba turca si sub directa autoritate a instructiunii publice a tinutului. In acelasi timp, pentru a facilita raspandirea limbii grecesti, Patriarhatul de la Constantinopol a pus bazele, in 1872, unei asociatii culturale. In aceste conditii, invatamantul in limba albaneza nu s-a putut afirma. Cifrele sunt graitoare in acest sens. In 1878, in trei din sandjak-urile mai evoluate, si anume Avlona (Vlora), Berat si Gjirokastra existau 80 de scoli cu predare in limba turca, 163 in limba greaca si nici una in limba albaneza. Studiul limbii albaneze se facea numai la Scutari (Shkodër) in doua asezaminte catolice si figura ca materie secundara4.
Redeschiderea „crizei orientale” in 1875 a dat sperante albanezilor, cu atat mai mult cu cat prin acordul de la Reichstadt din 1876 dintre Austro-Ungaria si Rusia se lua in calcul si posibilitatea autonomiei Albaniei. Ideea a fost repede aban­donata. Puterile europene nu erau dispuse sa tina cont de doleantele legitime ale albanezilor. Astfel, Protocolul de la Londra, din martie 1877, nu numai ca-i ignora complet, dar le aducea si o mare nedreptate prin inglobarea regiunilor Debar (Dibra), Kalkandelan (Tetovo) si Korça, intr-un eyalet bulgar. Pentru patriotii albanezi locali, ca si pentru cei ce traiau in diferite parti ale Europei, se punea problema daca sa duca lupta lor pentru afirmarea fiintei nationale alaturi de popoarele crestine, ce nu-i recunosteau ca nationalitate, sau sa se supuna sultanului pentru a obtine autonomia din partea Portii. Moderatia privind aceasta alternativa, dar si ambiguitatea unor demersuri au fost exploatate de vecini, care, folosindu-se de existenta unei majoritati, ii acuzau pe albanezi de alianta cu Poarta.
La initiativa lui Abdul Frashëri, deputat in Parla­mentul otoman, in aprilie 1877 a avut loc la Ianina o intrunire a oamenilor politici albanezi, ca reactie a deciziilor de la Londra. In memorandumul adresat Portii, acestia cereau autonomia tinuturilor locuite de albanezi, unirea lor intr-un eyalet administrat de functionari din regiune si folosirea limbii albaneze in administratie si invatamant. Demersul, ramas fara raspuns, a constituit prima manifestare a renasterii albaneze (Rilindja)5.
Tratatul de la San Stefano avea sa amplifice ne­dreptatile la care erau supusi albanezii prin impartirea teritoriilor lor intre tarile vecine. In timp ce marile puteri discutau la Berlin noua configuratie a Peninsulei Balcanice, la 10 iunie 1878, la apelul lui Abdul Frashëri, o mare adunare se reunea la Prizren. In speranta ca inaltul for le va asculta doleantele, 80 de delegati din eyalet-ele Kosovo, Shkodër, Monastir si Ianina, ce reprezentau cele trei religii, si-au formulat obiectivele: unitate teritoriala si autonomie. Pentru sustinerea lor s-a creat Liga albaneza sau Liga de la Prizren, organizatie politico-militara in componenta careia intrau atat conservatori musul­mani, cat si nationalisti crestini ce doreau autonomia. Prezenta si mai ales preponderenta celor dintai au facut ca marile puteri, dar si unele tari balcanice, sa acuze Liga de la Prizren de a fi un instrument de diversiune al Portii, manevrat in scopul mentinerii integritatii, mai ales ca in statutul Ligii (Kararname) se stipula fidelitatea fata de sultan6.
Folosind aceasta drept argument si trecand sub tacere interesul de a mentine posesiunile otomane din Europa, ambasadorii marilor puteri reuniti la Berlin s-au dovedit surzi la apelul albanezilor. De altfel, cancelarul german Otto von Bismarck a si negat existenta unei nationalitati albaneze.
In final, textul articolului 23 al Tratatului de pace de la Berlin cerea Imperiului Otoman doar infaptuirea unor reforme in provinciile europene ramase in componenta sa, printre care desigur se aflau si tinuturile albaneze. Formularea vaga, fara precizarea unui termen limita pana la care acestea trebuiau efectuate si fara a fi prevazute sanctiuni in caz de refuz, i-a permis Sublimei Porti sa ignore prevederea articolul in cauza.
In fata acestei situatii, membrii Ligii au trecut la actiuni concrete, aparandu-si teritoriul cu arma in mana, cum a fost cazul portului Dulcigno (azi Ulcinj), intrat in componenta Muntenegrului dupa doi ani de lupte inversunate si sub presiunea unei escadre militare internationale ce ameninta cu interventia.
Cel de-al doilea obiectiv, autonomia, s-a ciocnit de refuzul Portii, ceea ce i-a determinat pe albanezi sa continue lupta impotriva autoritatilor otomane. Numeroase incursiuni au avut loc si pe teritoriul Muntenegrului, in componenta caruia intrasera, in baza hotararilor de la Berlin, teritorii albaneze cum erau orasul Gusinje si satele din jur, ai caror locuitori vorbeau limba sarba, dar se convertisera la islamism. Pacificat pentru scurt timp, nordul a fost cuprins de o noua insurectie, soldata in decembrie 1880 cu alegerea unui „guvern provizoriu”.
Intuind pericolul desprinderii tinuturilor albaneze de imperiu, sultanul a trimis noi trupe in zona si, in paralel, a incurajat tendintele centrifuge din Liga de la Prizren. Rezolvarea diferendului de frontiera cu Grecia a permis guvernului de la Constantinopol, in martie 1881, sa directioneze 24 de batalioane spre zona Kosovo, unde erau grupati insurgentii. Rapid au fost ocupate principalele focare revolutionare. Liga a fost desfiintata si 4.000 de membri ai ei au fost judecati, cei mai multi primind condamnari aspre. Printre condamnati a fost si Abdul Frashëri, a carui pedeapsa la moarte a fost comutata in detentie.
Desi Liga de la Prizren a fost infranta, ea a evidentiat albanezilor calea ce trebuie urmata pentru ca lupta lor sa fie incununata de succes, le-a relevat inamicii si prietenii si i-a adus in atentia puterilor europene ca pe o nationalitate cu drept de recunoastere si afirmare.
Lupta albanezilor a continuat si dupa infrangerea miscarii din interior. Ea s-a desfasurat pe alte planuri si prin intermediul numeroaselor comitete albaneze din diferite orase europene. Actiunile in domeniul cultural si al invatamantului au fost nu numai cele mai numeroase, dar si cele mai eficiente. In 1884, la Constantinopol, a luat fiinta societatea „Drita”, in stransa legatura cu cea de la Bucuresti, aparuta in acelasi an. In capitala Romaniei exista inca din 1880 si o societate a „scrierii albaneze”, se editau carti scolare, operele literare ale lui Naim Frashëri si Jani Vretua, se tiparea ziarul „Shqiptari” (Albanezul), dar si abecedare, toate in limba albaneza. Intr-un an, 1886, la Bucuresti apareau doua abecedare, cele ale lui Sami Frashëri si V. O. Russo7. Cei doi frati ai lui Abdul Frashëri, Sami si Naim, au contribuit substantial la raspandirea limbii si literaturii albaneze. Primul a pus bazele, la Constantinopol, Societatii de scriere albaneza si a publicat numeroase lucrari, multe din ele insa in limba turca, motiv pentru care a fost socotit de turci drept unul dintre marii lor poeti. In schimb, Naim, care a publicat in 1889 epopeea Istoria lui Skanderbeg, este considerat poet national albanez. Eforturile conjugate ale celor doi si a altor nationalisti albanezi au avut ca rezultat deschiderea, in 1887, la Korça, a unei scoli private, prima institutie albaneza de invatamant, destinata instruirii deopotriva a elevilor musulmani si ortodocsi, ceea ce le-a atras excomunicarea din partea Patriarhului8.
Fie acasa, fie in strainatate, albanezii au continuat cu perseverenta lupta impotriva statutului rezervat de Poarta. Pe masura ce actiunile albanezilor se inmul-teau, problemele lor incepeau sa fie luate in seama de marile puteri. Alaturi de armeni, aromani, mace-doneni, albanezii au fost atrasi inca din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea de miscarea de reformare a Imperiului Otoman, cunoscuta sub denumirea de „junii turci”, initiata de tinerii ofiteri turci si de elemente liberale turce din Geneva. La Paris, Bucuresti, Cairo si in alte puncte ale Europei au aparut centre ale acestei miscari. Desi vizau pastrarea integritatii imperiului, „junii turci” promiteau autonomia teritoriala unor nationalitati. In dorinta de a-si vedea cat mai repede visul implinit, albanezii au fost printre primii care au creat comitete ale miscarii reformatoare in principalele orase. Revolutia „junilor turci” nu avea sa le aduca insa schimbari in bine. Prin legislatia promulgata, noul regim de la Constanti­nopol a contribuit la cresterea intolerantei si tensiu­nilor in toate provinciile otomane.

1 Ami Boué, La Turquie de l’Europe, vol. II, Paris, 1840, p. 13.
2 Georges Castellan, Peuples et nationes des Balkans à la veille du Congrès de Berlin (1878), d’apres Elisée Reclus, în „Revue des Etudes sud-est europeennes”, 1977, p. 284.
3 Idem, Histoire des Balkans (XIV-e – XX-e siècle), Paris, 1991, p. 359.
4 Ibidem, 306.
5 Aleks Buda, La question albanaise et les relations diplomatiques dans les années 1877 – 1881, Tirana, 1964, p. 167.
6 K. Frashëri, Histoire d’Albanie, Tirana, 1964, p. 137–138.
7 Historia e Shqipërisë, vol. II, Tirana, 1975, p. 275, apud Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca moderna 1789 - 1923, Bucuresti, 1987, p. 272.
8 Georges Castellan, Histoire des Balkans (XIVe – XXe siècle), p. 362.


Marius Dobrescu

Liga - Inceputul Renasterii Nationale Albaneze

Miscarile politice ale reprezentantilor provinciilor albaneze, incepand cu infiintarea Ligii, la 10 iunie 1878, si elaborarea primelor documente programatice nu au multumit partida radicala albaneza, concentrata in jurul Comitetului de la Istanbul.
Un statut care cerea loialitate fata de Imperiul Otoman, formulat de aripa conservatoare a partidei nationale, nu facea altceva decat sa impuna mentinerea celor patru vilaiete in siajul politicii otomane. Mai mult decat atat, aparandu-si teritoriul national, luptatorii albanezi conservau de fapt granitele imperiului, justificand astfel mentinerea acestor provincii intre fruntariile statului otoman. Se indeparta, in acest fel, posibilitatea formarii unui stat albanez autonom, idee urmarita inca de la inceput de patriotii de la lstanbul si de liderul lor, Abdyl Frashëri. Totusi, nu peste multa vreme, lucrurile aveau sa ia o cu totul alta turnura.
Vestea formarii Ligii de la Prizren s-a raspandit rapid in Albania si a avut ecou pana in cele mai indepartate colturi ale tarii. Iar hotararile adoptate cu acest prilej erau comentate cu aprindere. Totusi, o umbra de nemultumire staruia in mintea fiecaruia. Treburile nu pareau terminate. Cu fiecare ocazie era pusa pe tapet convocarea unei noi adunari generale a albanezilor, care sa-i cuprinda pe reprezentantii tuturor vilaietelor si sa completeze ceea ce ramasese neclar sau ambiguu in deciziile primei adunari. La protestele pe care populatia provinciilor albaneze le adresa Congresului de la Berlin s-a adoptat o pozitie diametral opusa fata de cea oficiala a Inaltei Porti, ca si fata de cea a aripii conservatoare. “Asa cum nu suntem si nu vrem sa fim turci, tot astfel vom lupta cu toate fortele noastre contra celor care ar vrea sa ne faca slavi, austrieci sau greci”, se declara printre altele intr-un memorandum adresat, la 13 iunie 1878, primului ministru britanic, lordul Beaconsfield, semnat de 500 de cetateni din Shkodra, care cereau respectarea unitatii teritoriale a Albaniei si formarea unui stat albanez independent. Prin telegramele adresate Congresului de la Berlin, reprezentantii vilaietelor Janina, Kosova si Manastir cereau, de asemenea, respectarea unitatii teritoriale a pro­vinciilor albaneze. Asemenea mesaje au ajuns la Congres si din partea albanezilor din diaspora, ba chiar si din partea unora stabiliti la Istanbul. Intr-un memorandum din 20 iunie 1878, adresat ministrilor de externe ai Marilor Puteri de catre un grup de personalitati albaneze ce locuiau in capitala Imperiului (printre care se aflau cativa membri ai Comitetului de la Istanbul: Pashko Vasa, Sami Frashëri, Ali Danish Prishtina, Sermedi Seid Toptani si Abedin bey Dino), dupa ce se protesta impotriva dezmembrarii teritoriului albanez, era adaugata cererea de a i se acorda Albaniei un statut administrativ special, conform unui proiect intocmit de o comisie formata din albanezi si aprobat de Poarta.
In paralel cu revitalizarea miscarilor populare in favoarea platformei nationale, au fost definitivate si pregatirile pentru convocarea unui nou Sfat National al albanezilor. Asa se face ca, la sfarsitul lunii iunie s-au reunit la Prizren reprezentantii provinciilor, in acelasi timp intorcandu-se de la Berlin si delegatia condusa de Abdyl Frashëri, care prezentase Marilor Puteri petitia si solicitarile conducerii Ligii de la Prizren. De data aceasta, marea majoritate a delegatilor era mai decisa ca in 10 iunie de a apara programul politic si toate hotararile luate de Liga. Ba chiar unii dintre ei, cum au fost cei din Shkodra, au transmis dorinta populatiei pe care o reprezentau “sa nu se accepte nimic care ar fi putut fi interpretat ca o intarire a spiritului islamic”, amenintand ca “daca Liga se va abate de la calea nationala si va intra pe cea religioasa, atunci ei se vor retrage.”
Sfatul National s-a intrunit pentru a doua oara pe 1 iulie 1878. Dintre cei 300 de delegati, care, conform unor marturii, au ajuns la Prizren, se cunosc cel putin 140 de nume, distribuite astfel: 96 din Kosova, 26 din Shkodra si 20 din vilaietul Janinei. Dupa doua zile de discutii, Sfatul National a aprobat, pe 2 iulie, o Rezolutie, de fapt un nou Statut al Ligii, prin care au fost facuti pasi importanti in afirmarea programului national al acesteia.
Noul Statut reafirma public existenta organizatiei formate la Prizren sub denumirea de Liga Albaneza si a organului ei central, Comitetul National. Acest Statut nu mai continea formulari cu caracter religios islamic si nici ideea devotamentului fata de Imperiul Otoman, care se gaseau in statutul anterior. In textul lui se exprima clar ca Liga va lupta pentru drepturile nationale ale albanezilor si ca activitatile sale se vor desfasura exclusiv pe teritoriul albanez. El ii acorda Comitetului National dreptul de a forma subcomitete in centrele administrative de sangeac, de a organiza o armata proprie care sa apere teritoriul national, de a declara mobilizarea militara a tuturor barbatilor capabili sa poarte arma, de a colecta, pentru bugetul comun, o serie de taxe si de a condamna dezertorii din trupele Ligii. Sfatul a luat unele masuri si pe partea organizatorica. Astfel, intr-o sedinta secreta, ce a avut loc la un domiciliu privat, au fost alesi membrii Consiliului General, organ cu atributii legislative, si ai Comitetului National, cu atributii executive. In Consiliul General au fost alesi 56 de membri din toate cele patru vilaiete, de toate religiile, reprezentanti ai fortelor patriotice albaneze. Ca presedinte al Consiliului a fost reales Iljaz pasa Dibra. Cele trei comisii ale Comitetului, cu atributii de minister, au ramas sub conducerea aleasa anterior: Abdyl Frashëri, Haxhi Shabani si Sulejman Vokshi.
Acest al doilea Statut, aprobat pe 2 iulie 1878, marca victoria deplina a Miscarii Nationale Albaneze in cadrul Ligii de la Prizren. O victorie dubla. Pe de o parte, misiunea de a apara exclusiv teritoriul albanez a transformat definitiv Liga de la Prizren intr-o organizatie politica nationala si i-a acordat dreptul sa reprezinte Albania in arena internationala. Pe de alta parte, dreptul acordat de Statut de a avea o administratie, o armata, un buget si instante proprii au transferat Ligii de la Prizren drepturi de guvernare paralele cu cele ale statului centralizat otoman. Si intr-adevar, prin aceste responsabilitati, consfintite in Statutul din 2 iulie 1878, Liga de la Prizren a primit baza legala pentru a edifica, treapta cu treapta, un stat autonom albanez in interiorul statului imperial otoman.
Liga de la Prizren a avut marele merit de a declansa energiile pozitive ale poporului albanez, de a pregati terenul pentru actul istoric din 28 noiembrie 1912: cucerirea independentei.
________________________________________
Fragment din comunicarea prezentata la Conferinta de la Constanta, la 15 iunie 2018

 
  Alte titluri din categoria "Istorie"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 19
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Spiritualitate

  Interviu

  Caleidoscop

Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2018
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising