Home : Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE REVISTA DRITA GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Si totusi, ceva in mine e probabil albanez. Convorbire cu scriitorul Vlad Zografi
Marius Dobrescu
 
Interviu, NR. 16 - Iulie 2018
 



Textul de mai jos face parte din dialogul purtat cu prozatorul si dramaturgul Vlad Zografi in cadrul programului „Povestile comunitatii” din 19 aprilie 2018.

Vlad Zografi face parte dintr-o familie cu radacini adanci atat in Romania, cat si in Albania. Din cercul familiei sale a facut parte politicianul albanez Pandeli Evangheli. Acesta a fost prim-ministru, presedinte al Senatului Albaniei si proprietar al unei averi considerabile aici, in Romania. Din partea mamei, Vlad Zografi provine dintr-o familie care a trait in localitatea Moscopole, actualmente Voskopoja, iar strabunica Eulalia Valaori a fost un personaj fascinant la vremea ei. Tatal lui Vlad Zografi, Nicolae Djamo, profesor universitar originar din Bobostita, a avut o sora, pe Lucia Djamo-Diaconita, de asemenea cercetator in domeniul slavisticii.

Cat de albanez te simti, Vlad Zografi?
Sunt un pic intimidat. La aceste intalniri au participat un ambasador, un academician, ceea ce cred ca eu ca n-o sa ajung. Eu nu sunt decat un scriitor. Acum, in chestiile astea cu originile albaneze nu e un raspuns simplu de dat. Eu sunt scufundat in cultura romana si scufundat in mod critic in limba romana. M-a intrebat mai multa lume de ce n-am ramas la Paris, de ce n-am incercat sa raman in alta tara. Este un lucru absurd care mi s-a parut asa de la bun inceput. Eu nu am avut versati­litatea pe care au avut-o scriitorii foarte mari, care au reusit sa treaca la alta limba. Pentru mine limba romana este ca un organ intern netransplantabil. Nu am talentul de a invata o limba straina in asa fel incat sa pot scrie in ea. Sunt scriitor roman, mai roman decat se poate inchipui, pentru ca sunt legat organic de limba romana pe care o simt, asa cum spuneam, ca pe un organ intern.

Asa cum a declarat si Victor Eftimiu, cand a fost intrebat la Tirana, spre sfarsitul vietii, daca este scriitor albanez, iar el a raspuns: “nu, sunt scriitor roman”.
Esti scriitorul limbii in care scrii. Pe de alta parte, eu m-am format citind scriitori romani, nu pe Lasgush Poradeci. Acuma, termenul de cultura, care, in acceptiunea continentala de secol al XIX-lea are o semnificatie mai inalta, a capatat un inteles mai larg in sens anglo-saxon. Cultura merge de la obiceiurile culinare, pana la felul in care ne imbracam si la tot ce tine de practicile sociale. Or, si din punctul asta de vedere, in sensul larg anglo-saxon, cultura in care am fost scufundat este cultura romana. Sunt mici abateri si exceptii, cum este placinta cu praz, care e remar­cabila. Si totusi, e ceva in mine care e probabil albanez. Asta tine de un anumit temperament, e ceva care poate am mostenit de la strabunica-mea, “Nëna Valaori”, care, la noua ani, spun povestile familiei, tragea cu pusca in turci, pentru ca turcii erau problema in Moscopole. Eu nu cred ca am mostenit de la ea un caracter belicos, ci am mostenit niste angoase. Dar e ceva pesemne in firea mea, o aplecare angoasanta si angoasata spre dramatic, care vine pe filiera albaneza. Aici trebuie sa spun un lucru: am intalnit apucatura asta omeneasca, care pentru mine este albaneza, cu un uz greu de transplantat in alta parte, la un scriitor tot de origine albaneza si tot creand intr-o tara latina: Ernesto Sabato. Pentru mine este scriitorul de care sunt cel mai legat dintre scriitorii din a doua jumatate a secolului XX. El n-a scris mult, a scris trei romane, si intr-unul din ele, al treilea, “Abbadon Exterminatorul”, vorbeste despre radacinile lui albaneze, arbarese, ca a fost stramutat in Italia, in Reggio Calabria, dupa opresiunea tot mai violenta a turcilor. Eu am simtit in sensibilitatea lui Sabato ceva foarte aproape de sensibilitatea mea. Adica se poate spune ca sunt la fel de albanez ca Sabato. E ceva al meu care, dincolo de cultura in sens traditional, continental, de inalta spiritualitate si, in sens general, de obiceiuri, e ceva in firea mea care pesemne e albanez. Clar! Sunt albanez, adica sunt korcear. Da, un roman din Korcea, asa cum este sotia mea din Fagaras, eu sunt din Korcea. Asta inseamna albanitatea mea. Dar, inca o data, eu m-am ciocnit de ea, mai ales simtind o nota nervoasa, angoasata si la Sabato. Un fel de neliniste care-mi spune: “e de-al meu”. Inseamna ca formam amandoi o familie, inseamna ca suntem amandoi albanezi.

La lansarea unei carti semnate de tine, la Libraria Humanitas Kretzulescu, Gabriel Liiceau povestea urmatorul lucru: “La inceputul anilor ’90, se deschide usa biroului meu si intra un tanar inalt si slab, care ma intreaba: Domnule Liiceanu, aveti nevoie de un corector aici, la editura, sau ma duc la Paris sa-mi termin doctoratul? La care, Liiceanu, crezand ca tanarul acela e putin plecat cu sorcova, a spus: Du-te la Paris, termina-ti doctoratul si dupa aceea mai vorbim”. Cum s-a intamplat, de fapt?
Liiceanu are un talent de a inflori lucrurile ca sa dea bine, dar aici cam asa s-a intamplat. Eu nu am vrut, intotdeauna, decat sa scriu. Si am fost ca intr-o piesa de Molliére (mie-mi place tot mai mult Molliére pe masura ce imbatranesc), am fost convins sa fiu doctor. Adica, dupa ce m-au batut bine, ai mei m-au convins ca trebuie sa ma fac doctor (ca in “Doctor fara voie”). La fel si cu fizica. Dar am reusit sa ies din haina de fizician, care nu mi s-a potrivit niciodata, a fost o aventura interesanta pentru mine, una care conteaza, dar nu mi s-a potrivit. Am facut fizica pentru ca initial am vrut sa fac filosofie. Insa era o filosofie marxista si asta era legata de o anumita ideologie. Probabil ca as fi facut Litere, dar Litere, iarasi, era legata de ideologie si mai ales, in mintea mea, presu­punea un soi de memorie. Imi era mai simplu sa calculez, sa deduc, decat sa tin minte. Si avand un talent oarecare pentru matematica, am ales sa face ceva ce nu intelegeam deloc: fizica. Dintr-un fel de curiozitate epistemologica, am vrut sa aflu care sunt limitele cunoasterii, care este statutul cunoasterii. Asta m-a interesat pe mine. De aceea am ales fizica, dintr-un sens mai mult filosofic, sa spunem. Dar, de cand am pus prima data mana pe o carte de Dostoievski, am stiut ca vreau sa fiu scriitor. Am considerat ca toata perioada in care nu am scris am fost intr-un fel de prizonierat pe un teritoriu totusi strain.

Crezi ca fizica ti-a influentat in vreun fel cariera de scriitor?
Nu, nu cred. Cred ca in mod tangential, poate, dar nu, nu cred. Sigur, mereu te gandesti la altceva, daca obiectul gandurilor tale tine la un moment dat de cunoasterea lumii, de filosofia ei. Apropo, ai vorbit de strabunica-mea, de Nëna. Era, cred, cel mai inteligent om din familia noastra. Acum este o decadere colosala. Limba ei materna erau pesemne aromana si albaneza, in acelasi timp. A invatat greceste, frantuzeste, a fost prima eleva de la Liceul francez din Korcea. Pe urma a invatat germana ca sa-l citeasca pe Nietzsche. Si la inceputul secolului XX il citea pe Nietzsche in germana. Era un fenomen destul de curios, cu un spirit foarte viu, foarte deschis, cu un simt al umorului se pare remarcabil si foarte taios.

In 2013 am fost impreuna in Albania. Cum ti s a parut tara natala a stramosilor tai?
Am fost foarte emotionat. E greu sa spui in cuvinte, risti sa devii patetic. Sa nu uitam ca a mai fost un scriitor in Romania care se chema Caragiale si cred ca e ceva din Caragiale in mine. Incerc sa evit momentele patetice. Si Caragiale, asa cum s-a pozat in costum albanezesc, probabil si eu, la batranete, o sa ma pozez in costum albanezesc din Korcea.
Scrii in fiecare zi?
Nu e un lucru simplu. Fiecare zi are o logica a ei si fiecare zi aduce cate ceva. Eu am scris la inceput teatru. Am renuntat la teatru si am scris un roman care unora le-a placut, altora nu le-a placut. Lumea e mare! Acum lucrez la alt roman in masura in care am sa reusesc sa-l duc pana la capat, pentru ca nu este usor. Personajul principal este moartea persoanei intai si este destul de greu sa mori in fiecare zi. Situatia unui scriitor in Romania este destul de dificila. E grea pentru ca el, in mod normal, trebuie sa faca si altceva. Sigur, am un statut oarecum privilegiat care imi permite sa mai tai cate o felie de timp. Dar nu scriu cand am chef sa scriu. Am scris cand am gasit o nisa de timp in care sa locuiesc cu ideile mele. Intre timp, vreme de ani de zile, mi-am notat intr-un caiet de sute de pagini gandurile. In urma eseului filosofic “Infinitul dinauntru”, care, ma rog, a avut un oarecare ecou intr-un cerc restrans, bineinteles, un bun prieten matematician, Liviu Ornea, care a facut o cronica foarte calduroasa in “Observator cultural”, mi-a zis: “Mai scrie, domnule!” Cartea aia care este destul de subtire eu am scris-o in 30 de ani. Sa mai asteptam 30 de ani si poate mai scriu ceva, un eseu poate, dar nu e asa de simplu cand e vorba de literatura. Romanul “Efectele secundare ale vietii” este un roman bun, el va avea soarta pe care o merita, chiar postum. Eu mizez pe postumitate, dar postumitatea este compromisa. La acest roman m-am gandit zece ani. Sunt ganduri care s-au coagulat timp de zece ani. Scrisul meu e ca o roca aluvionara, s-au adunat ganduri in timp. Eu sunt in situatia – ma supun ridicolului cu mult aplomb – in care se afla un compozitor austriac, nascut exact cu 100 de ani inaintea mea, Gustav Mahler, care in timpul vietii era cunoscut ca dirijor. El a dirijat la Budapesta, pe urma la Praga, a ajuns la Viena, la München, apoi a plecat in America unde n-a avut succes din cauza lui Paganini, care era cotat mai bine, si s-a intors la Viena. Foarte putini stiu ca el era si compozitor. Compunea doar in vacante, tot timpul era ocupat cu meseria lui si doar in vacante compunea. Si eu traiesc intr-o vacanta dilatata. Dar nu pot sa spun ca scriu riguros, nu. Daca am chef sa scriu, imi notez cateva ceva, imi notez gandurile, imi notez situatii si in momentul in care imi gasesc cadenta necesara, scriu. O chestie interesanta: eu am debutat cu un volum de povestiri care se numea “Genunchiul stang sau genunchiul drept”. Am scris primul roman dupa ce m-am operat la soldul stang si am avut concedii medicale. Acum am avut o operatie la soldul drept si am scris alt roman. Sunt un scriitor absolut ortopedic. M-am gandit mult la asta si s-ar putea sa am probleme si la calcai…
Despre foarte multe lucruri care sunt in noi nu ne dam seama. Este oarecum monstruos sa vorbesti despre tine insuti. Dar cred ca intr-adevar s-a exercitat asupra mea o influenta a disciplinei si nu neaparat a disciplinei pe care am dobandit-o studiind fizica, ci ar fi disciplina pe care am dobandit-o studiind matematica. Pana la 16 ani, cand l-am intalnit pe Dostoievski, nu faceam decat matematica. Mi-am anulat toate celelalte preocupari umane in fata matematicii. Intr-adevar, traiam in matematica, ajunsesem chiar sa inventez probleme de matema­tica. Pana la Dostoievski. Care, culmea, si el absolvise Politehnica, n-a avut studii umaniste. Cred ca studiul stiintelor exacte face ca lucrurile pe care le scrii sa capete o miza grea. Nu inseamna ca e singura cale de a ajunge la miza asta, dar e o cale. Si, intr-adevar, imi dau seama ca ma simt aproape de scriitorii care au si formatie stiintifica.
Pe de alta parte, am sa mai povestesc ceva. De cand am inceput sa-l citesc pe Dostoievski si am ramas in literatura, abandonand matematica, nu am avut niciodata o lectura inocenta. Si poate ca nici n-am putut sa ma bucur de o carte asa cum se bucura oamenii in general. Nu. Intotdeauna, cand am citit, eu am scris in minte un roman paralel. Si sunt foarte putini scriitorii cu care sunt de acord, la care imi zic: E bine, nu ma mai bag! Acela e Cervantes. De pilda, in timp ce mergeam zilnic spre Magurele, era o vreme cand citeam un roman de George Sand, dar eu imi construiam paralel un cu totul alt roman. Deci eu nu ma pot bucura de o lectura inocenta, am o lectura participativa, agresiva, critica si sunt mereu in dialog cu cartea. Sigur, daca citesc o carte de arheologie, nu ma apuc sa inventez o alta lume. Imi place foarte mult arheologia si fetita mea mica sper sa faca arheologia. Dar, singurul fata de care nu am inventat nimic este Cervantes, pentru care am un cult religios, care a scris cea mai mare carte dupa parerea mea. Dar nu sunt inocent in ceea ce fac, ce citesc, asta am vrut sa spun.

As vrea sa ne intoarcem la punctul de unde am plecat, la Albania si literatura albaneza pe care multi dintre noi am cunoscut-o prin intermediul unui singur scriitor, Kadare. Iar tu ai cuvantat la toate lansarile Kadare, nu numai ca scriitorul de serviciu al Editurii Humanitas, dar si ca prieten. Traducand mult din Kadare, am ajuns la concluzia ca acest scriitor, poate fara voia lui, creeaza un fel de cronica istorica a Albaniei. Crezi ca un scriitor de talia lui poate fi o interfata totala pentru o societate, pentru o cultura? Adica poti sa cunosti aceasta cultura exclusiv prin intermediul lui?
Nu, nu cred. Ma gandesc, de pilda, la Shakespea­re. La fel, nici Kadare. Dar pot sa spun un lucru. Eu cand am aterizat in Franta, in 1990, in octombrie, am constatat ca in toate chioscurile de ziare din statiile de metrou din Paris se aflau doi scriitori straini: Kundera si Kadare. Aici e ceva oarecum ironic. Kundera este un psiholog, un observator fin al unor detalii umane, in vreme ce Kadare are mai multe personaje colective. El a avut un succes foarte mare in Franta si nu numai in Franta. Prin el, francezul este atras de exotism. E o lume arhaica, a divinitatilor preelene, razbunatoare si crunte, absolute. Aici a contat mult scoala rusa, gasim la el vana narativa ruseasca. Or, ce mi se pare mie interesant in “Generalul armatei moarte” si nu numai, si in celelalte romane, este ca Albania este un personaj care poarta o masca pe fata. Ce vezi, vezi cu ochii unui strain. Vezi cu ochii celor care vin sa recupereze osemintele soldatilor dupa razboi, vezi cu ochiul unui turc si nu mai ai o senzatie de Albanie impenetrabila, miste­rioasa, iar puterea de sugestie vine tocmai din impenetrabilitatea acelei Albanii, a acelui strat arhaic, traditional. Nu stii, vezi niste reactii, vezi ca ceva se misca, cine sunt ei, ce fac, ei nu au o expresie individuala. Ei poarta cu sine o forta arhaica care reprezinta un personaj colectiv coplesitor si fara chip, ba un italian, ba un turc, tot timpul este cineva din afara. Tu te pierzi in misterul lumii aleia, dar il cunosti printr-o prezenta masiva, misterioasa. Asta e calitatea lui Kadare, care este opusul a ceea ce face Kundera. Personajele lui sunt desenate in detaliul cel mai fin, in care vezi, de pilda, unghiile unei femei. Kadare, nu, nu face asta, forta lui este alimentata de o Albanie impenetrabila. Asta a fascinat Occidentul. Este reactia cea mai spontana pe care o poti specula la romanele lui Kadare, e un fel de perplexitate, de curiozitate. Ce se intampla acolo, ce se intampla cu lumea aia? O carte buna nu-ti da o cheie de lectura.

Sa ne intoarcem in Albania. Cum ti s-a parut Korcea?
Noi aveam in familie foarte multe povesti despre Korcea si bunica mea imi povestea cum era in timpul razboiului, unde era Comandamentul militar francez, cum au murit oameni de gripa spaniola, tot felul de povesti. Ii stia si pe francezi, se pare ca se indra­gostise de un ofiter francez care avea ca ordonanta un vietnamez. El tinea foarte mult la strabunica-mea, la Nëna, care avea mult umor. Sigur ca aveam despre Korcea o imagine ideala. In momentul in care m-am dat jos din autocar, am vazut o Korce care avea multa poezie, foarte mult farmec. Nu spun ca as vrea sa mor acolo, dar e o lume incarcata cu o semnificatie deosebita, pentru ca tot universul povestilor din copilaria mea era din Korcea, Voskopoja, Bobostita, el avea un nume. De aceea zic: Jam korcear (sunt korcear). E ceva pentru mine foarte aproape de casa decupata din Romania, decupata si din Albania, un amestec intre Korcea si Bucuresti. Dar intreaga mea memorie afectiva este legata de Korcea, cu traditiile ei muzi­cale. De pilda, strabunica-mea canta in cor, bunica-mea canta la mandolina, fratele bunicii mele canta la pian muzica de camera. E o atmosfera care mie mi-e foarte draga, fara sa cad in ridicol.

 
  Alte titluri din categoria "Interviu"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 16
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Ethnos

  Spiritualitate

  Caleidoscop

Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2018
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising