Home : Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE REVISTA DRITA GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Proza albaneza contemporana. Ermir Nika: Umbra celuilalt
Traducerea: M. Dobrescu
 
Literatura, NR. 15 - Iunie 2018
 



In cele din urma am decis sa tac. Am luat aceasta hotarare absolut intamplator, la ceasul in care ziua se taraste in noapte, cand pisicile se strecoara ca niste umbre pe strazi, iar vantul se joaca cu frunzele si hartiile aruncate neglijent de trecatori, extenuat de nesomn, cu singura dorinta de a evita discutiile si privirile cunoscutilor. Am inteles de mult ca sunt o persoana inteligenta, ca nu am crezut niciodata in minunile sau coincidentele care umplu adesea mintile oamenilor. In toata viata mea am crezut mereu ca fiecare om este obiectul unui destin bine stabilit. Dar vine un moment cand existenta ta se intersecteaza cu a altuia, destinul tau cu al altora, iar imprejurarile in care te afli iti rastoarna rationamentul care te-a calauzit intreaga viata. Iar acum, ca epilog la ceea ce am scris, declar ca este o nebunie ideea care-mi trece din cand in cand prin cap: nimeni nu poate, orice ar face, sa se intoarca inapoi sau sa schimbe ceva din trecutul lui, oricat de neinsemnat ar fi acesta.
Stau pe un scaun de lemn. Picioarele le-am pus pe pervazul ferestrei si fumez din pipa pe care am mostenit-o de la unchiu-meu, eliberand in aer fuioare lungi de fum. Privirea mi se opreste pe geamurile patate de nisip si sare, apoi pe barcile care se intorc tarziu din larg. Norii de iod incetoseaza linia tarmului si se ridica alene spre varful muntelui. Mirosul lor iti inunda narile si-ti patrunde pe gat.
In aceasta stare de moleseala sunt tentat sa cred ca noaptea aceasta e noaptea intregii lumi. Marea nefarsita, cerul imens, linia orizontului, tarmul cetos si oamenii acestia curajosi, deprinsi sa traiasca si sa se confrunte cu pericolul au devenit parte din mine. Fara ei m-as fi prabusit de mult. Am plasmuit multe versuri de dragoste, am scris multe carti despre eroi adevarati si falsi, iar faima m-a invaluit de peste tot ca un val misterios, dar pentru mine, acum, toate astea sunt un capitol inchis.
Ma simt extrem de obosit. Nimic din lumea asta nu ma mai face curios. Dupa disparitia neasteptata a Sofiei si plecarea fiului meu, Reni, in Argentina, mi-a secat orice dorinta de a mai calatori si de a cunoaste oameni si de ani buni stau inchis in cochilia mea.
Taica-meu imi spunea mereu: „Viata e o incercare pentru cei puternici”. Acum, la varsta pe care o am, nu-mi ramane altceva decat sa-i dau dreptate. Se fac aproape treizeci de ani de cand a plecat dintre noi, dar mie mi se pare uneori ca-i aud vorbele la ureche, iar noaptea am impresia ca-i aud pasii tarsaiti rasunand prin casa. Apoi, dialogului cu Sofia despre problemele casei i se adauga si strigatele lui Reni, caruia nu-i porneste trenul electric pe care i l-am daruit la aniversarea de zece ani.
Pentru mine este aproape imposibil sa ma rup de trecut. Orice desprindere este dureroasa, dar cea mai grea dintre ele este atunci cand omul se rupe de el insusi. Dincolo de vointa mea, inteleg ca asta este pentru mine o batalie pierduta.
In zilele astea care se perinda monoton, rasfoiesc uneori cartile pe care le-am citit candva. Perioada poeziei am lasat-o in urma si acum, in amurgul vietii, citesc toata ziua carti si romane istorice si uneori imi scriu memoriile intr-un caiet gros cu coperti de piele. Dupa moartea mea, fiul meu poate face orice cu aceste insemnari. Nici nu-mi pasa ce se va intampla cu ele atunci, de moment ce-mi voi fi luat deja adio de la lumea asta. Multe lucruri pe care odinioara le-am considerat importante acum mi se par marunte. In aceste zile de trandaveala si lupta cu mine insumi, in care analizez fiecare pas pe care l-am facut in viata, trebuie sa admit ca pasiunile si slabiciunile pe care le-am avut nu ma mai intereseaza prea mult. Acoperisul a inceput sa picure si nu-mi mai bat capul sa-i acopar gaurile. Imi sunt de ajuns doar un pat unde sa-mi intind oasele si prezenta lui Miki, cainele meu credincios, care si-a mai pierdut din reflexe si care merge la fel de incet ca si stapanul lui. Ziua, el doarme in curte, iar noaptea ii aud latratul ori de cate ori cineva se apropie de poarta noastra. Dar mie nu mi-e teama si de cele mai multe ori las poarta deschisa. Desi am parasit de ani buni viata capitalei si-mi duc traiul in acest tinut pe malul marii, alaturi de oameni obisnuiti, simt atentia si pretuirea lor pentru mine, marele scriitor al carui chip trona cu ani in urma pe paginile tuturor revistelor culturale. Ei, desi sunt convins ca nu au citit niciuna dintre cartile mele, ma respecta si ma onoreaza ca si cand as fi un obiect de pret si, de ce nu, se simt poate mandri ca locuiesc aici, ca sunt parte din bucuriile si necazurile lor zilnice.
Cand si cand imi spun ca probabil oamenii nu m au uitat. Am observat ca fragmente din poemele mele sunt alese ca motto in paginile calendarelor, alteori sunt parafrazate, ca de exemplu in urarea de Sf. Valentin, scoasa dintr-un poem pe care i l-am dedicat Sofiei la putin timp dupa ce ea m-a parasit pentru totdeauna:

Fara tine...
Sunt jumatatea unei cruci frante.

Dupa moartea ei, viata mea s-a scurs dezlanat, cu evenimente ciudate pe care mi le amintesc doar in acest dialog tacut cu mine insumi. Iata de ce, chiar si acum, incerc sa reproduc in minte multe dintre momentele care au lasat urme in constiinta mea.
Asa a fost si in dupa amiaza aceea in care eram la clubul pescarilor. Povestile lor despre intamplari cu pirati, nopti cu furtuna, confruntari cu rechini si balene sunt pentru mine singurele semne de viata ce vin din afara. Serile mi le petrec in aceasta bodega sarmana, in tovarasia prietenilor, pana tarziu in noapte, cu discutii interminabile.
Strigatele, pariurile si certurile dintre pescari sunt evenimente curente aici. Si in dupa amiaza aceea era aceeasi atmosfera. Timpul trecuse pe nesimtite si in crasma aerul devenise irespirabil. Era un du-te vino permanent pe usa, care se deschidea si se inchidea intruna, si simteam cum aerul de afara ma loveste bland in spate. Am cerut inca o bere rece. Chelnerul a venit la masa noastra cu o naveta plina cu sticle de bere. M-am mirat. Langa mine, Pjetri mi-a facut cu ochiul. Burhani a ras si si-a frecat palmele tabacite de lupta cu navoadele.
- Cum s-ar parea, azi o sa ne facem praf. Avem si dreptul, frate, dupa ziua asta obositoare in mijlocul marii, a spus el fericit.
Eu am zambit, desi nu intelegeam ce se petrece. Culmea e ca chelnerul a ramas langa noi si a incercat sa ne explice cu respect.
- Astea sunt de la domnul acela din stanga tabloului „Cel pierdut”.
Impins de curiozitate, am intors capul crezand ca era o persoana cunoscuta. Si uite, intr-adevar, sub tabloul acela, in spatele celor de la mese, s-a ridicat o mana ca un steag alb in razboi si, imediat dupa asta, am zarit un chip rotund ca un dovleac, cu pete rosii pe ambii obraji. Dar ceea ce m-a impresionat la chipul acela erau mustatile, care-i ajungeau pana aproape de urechi. Poate ca ne cunoscusem candva. Nu-mi aminteam. L-am salutat. El s-a ridicat si s-a indreptat spre mine. M-am ridicat si i-am intins mana. Razand, m-a tras spre el si m-a imbratisat. Am ramas uimit, dar mi-am revenit repede.
- Ce mai faci, draga poete? mi s-a adresat cu o voce baritonala. Stii ca esti modelul meu perfect? Un om cu suflet mare si de o modestie exemplara. Astea sunt calitatile care te deosebesc de altii. Asa mi te am imaginat mereu, de mare simplitate. Te apreciez enorm, sa stii! Am facut drum lung sa te intalnesc, de la Vladivostok pana aici, in fundatura asta. Ce fericit sunt sa te intalnesc!
- Dar ne cunoastem?
- Cum de nu ma recunosti, draga prietene? Sunt Vladimir, Vladimir din Tepelena.
- A, da, i-am raspuns surprins. Ne-am mai schim­bat, am continuat nesigur.
- Ne-am intalnit la Sankt Petersburg, a precizat bucuros Vladimir.
- La Sankt Petersburg?
- Da, la Sankt Petersburg, la Palatul Imperial. La reuniunea anuala a pelerinilor. Ehei, ce vremuri au fost alea! Cat voi trai n-am sa le uit. In seara aia erai imbracat cu costumul negru. La gat ti-ai pus un papion visiniu, pe fondul camasii albe-albe. Te vedeam pentru prima oara, desi iti cunosteam poezia inca din liceu. Aveai o silueta de sculptura antica si intr-o zi ai aparut pe neasteptate, cu un aer de calugar, in ultima seara a anului. Te-am strigat pe nume de departe, dar nu mi-ai raspuns. Am crezut un moment ca m-am inselat, dar intuitia mea nu da gres. Ai un chip inconfundabil. „Nu poate fi prezenta mai nimerita aici decat cea a unui poet”, mi-am zis. Apoi a fost receptia aceea diplomatica uluitoare, data pentru personalitatile venite din toate colturile lumii. „El trebuie sa fie”, mi-am zis din nou cand te-am zarit intrand, cu expresia aceea de om adancit in ganduri. Acum vad ca te-ai schimbat mult de atunci, si totusi ti-ai pastrat aceeasi expresie. Imi amintesc curtea principala a palatului, cand ai coborat din caleasca trasa de cativa cai mari si albi, pe care conducerea locala ii tinea pentru ocazii deosebite. In seara aceea te insotea raposata Masenka. O, Doamne, tremur si acum amintindu-mi cat de frumoasa era, chipul acela ca de marmura, trupul parca sculptat si pletele ei fluturand in vant! Acum nu mai e printre noi. Mi-o amintesc adesea. Cred ca Domnul a luat-o atat de tanara ca sa ne-o amintim mereu asa, frumoasa, cu zambetul acela curat care-i inflorea pe fata. Iarta-ma daca te-am intristat cu aceste vorbe, stimate poet, dar azi ma simt cuprins de un sentiment ciudat, pe care l-am simtit decum am pus piciorul aici. Imi amintesc de prima noastra intalnire. Era noaptea de Craciun, iar orasul acela vestit pentru traditia lui culturala va domina pe toti. Te tin minte bine de tot. Erai singurul care vorbeai limba tarii mele. Imi amintesc chipul tau ganditor sub cerul rusesc de decembrie si mersul tau agale pe caldaramul de marmura al vechiului palat. Mai apoi te-a luat multimea cu ea si te-am pierdut din vedere. Ai aparut din nou, dupa o bucata de vreme, pe cand inchinai un pahar in amintirea celor plecati dintre noi. Eram emotionati cu totii cu gandul la anii si la oamenii lasati in urma. Timpul e nemilos, iar noi ne schimbam fara sa ne dam seama. Mai apoi s-au auzit sunetele duioase ale unei orchestre, ascunsa privirilor noastre. Cativa dintre noi s-au lasat purtati de unduirile muzicii si, printre ei, ai inceput sa dansezi si tu, iar la fiecare rotire de vals pareai ca zbori alaturi de biata Masenka. In momentul acela eram student in ultimul an si nu-mi scapa nicio serata, mai ales cand aflam ca ne va onora cu prezenta vreun compatriot de-al meu. Le revad pe toate ca intr-un film. Erai acolo, leganat de ritmul muzicii, ca un suflet ramas intre doua lumi. Unii dintre cei prezenti te priveau cu pizma. Iar tu le raspundeai cu o mare indiferenta. Cativa invitati s-au ametit cu vodca, iar ceilalti s-au imprastiat prin colturile salonului. Animatoarele si-au lasat cavalerii prabusiti pe ici, pe colo si s-au retras pe ascuns cu cate vreun necunoscut. Asa se petrecea pe atunci, insi care se imbatau cu tarie, dupa care jucau cazacioc cu insotitoarele frumoase, blonde, cu ochi albastri, asa cum petreceau vechii greci in onoarea lui Dionisos. Cat de departe si de aproape suntem de vechile legende! Traim vremuri marete!
Ascultam impietrit glasul acela care-mi rascolea toate simturile si sorbeam fiecare cuvant din povestea omului din fata mea fara sa indraznesc sa-l intrerup sau sa-i adresez un cuvant.
- Petrecerea aia, a urmat el, s-a sfarsit oarecum altfel. Imi amintesc ca, vazandu-i pe invitati cazuti intr o amorteala din care n-ar fi putut iesi, ai iesit din salon si te-ai indreptat spre bar. Apoi, cativa instrumentisti au inceput sa cante Dansul Micii Lebede, de Ceaikovski. Tu te-ai dezmeticit, ti-ai umplut cupa cu sampanie rece, ai sorbit jumatate si ai aruncat peste umar bautura, cu tot cu pahar. Cupa s-a spart cu zgomot de peretele din spatele tau, unde a ramas o pata de lichid. Apoi, ai incercat sa reciti poeme din Puskin, in ruseste. Versurile rasunau cu ecou in sala plina de petrecareti obositi. Tablourile cu nobili stralucitori de pe pereti te trimiteau cu gandul la vremurile cand Rusia n-avea nimic in comun cu cea de azi. Nostalgicii lacrimau. In cele din urma ai tacut. A incetat si muzica lui Ceaikovski. Cei din jur te-au aplaudat. Tu te-ai inclinat cu modestie si ai iesit afara, acolo unde cativa invitati patinau in curtea inghetata. Si n-ai stat pe ganduri, ti-ai prins patinele si ai inceput sa aluneci pe stratul gros de gheata. Abia ai reusit s o eviti pe Tatiana, fiica capitanului Ivan Andreiev. Tania te fixa de mult cu privirea, dar tu n-ai observat. V-ati complimentat solemn, apoi ati continuat sa lunecati prin curtea inghetata. Apoi, s-a vorbit despre o poveste de dragoste intre voi, intre tanarul frumusel din Albania si Tatiana Ivanovici Andreievna.
Intre timp, Masa te astepta in alta parte, palida la fata. I-ai trimis de departe un zambet. Ti-a zambit si ea. Ti-ai fi inchipuit ca, intr-o zi, aveai sa pierzi pentru totdeauna acea creatie minunata daruita de Dumnezeu? Nu cred, altfel nu se poate explica fericirea ta din seara aceea. Ati lunecat impreuna pe gheata pana la ceasul in care se intalnesc zilele. Apoi v-ati desprins si ati plecat la cel mai apropiat hotel, unde v-ati petrecut noaptea. Unii spun ca noaptea aceea ar fi fost magnifica. Ciudat ca nu ai descris-o intr-una dintre cartile tale! A doua zi, in zori, ai plecat carandu-ti valiza grea. Apoi nu te-am mai vazut. Cu multi ani in urma am aflat de la o cunostinta ca Masa murise. Vestea m-a intristat enorm, mai ales cand imi imaginam cat de mult suferi tu. Ba chiar, intr-o zi am incercat sa-ti scriu o scrisoare, dar apoi m-am razgandit. N-am vrut sa-ti rasucesc mai mult cutitul in rana.
Si uite asa, prietene, de atunci au trecut multi ani. Cat m-am bucurat sa te vad din nou! Cum am ajuns in provincia asta, primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma interesez de tine. Si a fost cat pe ce sa bat, din greseala, la usa unui pilot, care, dupa cum mi-au povestit oamenii, si-a lasat oasele intr-una din bazele militare de la Marea Neagra, in timpul unor manevre. Era aproape aceeasi adresa cu cea pe care mi-ai dat o in urma cu multi ani. Dar cativa trecatori mi-au spus ca as putea sa te gasesc in carciuma zgomotoasa de langa port, vechiul club al pescarilor. N-as fi crezut niciodata ca ne-am putea intalni in asemenea imprejurari. Timpul a trecut asa de repede! Iar tu ai suferit asa de mult, ca esti de nerecunoscut! Nu-i nimic, n-are importanta. Viata are surprizele ei. As vrea ca urmatoarea intalnire sa nu mai fie intamplatoare. Asadar, ramai sanatos, iar succesul sa nu te ocoleasca!
I-am intins mana. El m-a luat in brate si m-a sarutat pe ambii obraji. M-am intors la masa unde statusem cu prietenii mei. Tremuram din tot trupul. Din inertie, am intors capul spre el si i-am auzit din nou vocea ragusita:
- Sa dea Domnul sa ne revedem intr-o buna zi in orasul nostru drag!
M-am asezat pe scaunul rece. Amicii mei plecasera si nici nu stiam cand. Eram trist. Mi-am sters ochii aburiti de lacrimi si mi-am aprins o tigara. As fi vrut sa-i mai spun ceva prietenului, dar acesta disparuse deja. Iar in urechi imi rasunau inca ultimele lui cuvinte. Am privit pe fereastra. Pe strada lucrurile erau ca inainte. Mi-am amintit de fratele meu, raposatul pilot Jetmir Oktrova, mort intr-un accident la Marea Neagra. De mult, cu o valiza de lemn in mana, a pornit-o spre stepele Rusiei pentru a studia arta pilotajului intr-una dintre cele mai vestite academii militare rusesti. Jetmir fusese indragostit nebuneste de inaltimi inca din copilarie si nu scapase niciodata de aceasta pasiune. Ii revad viata ca pe un vis. Pana acum nu stiusem nimic exact despre el si imprejurarile vietii lui. Semanam ca doua picaturi de apa si fuseseram legati extraordinar unul de celalalt, asa incat hotarasem ca ultimii ani de viata sa mi-i petrec in casa lui, inconjurat de amintiri si de o liniste absoluta. Am impresia uneori ca umbra lui cutreiera si acum imprejurimile asemenea unui suflet ratacit. De la plecarea lui a trecut mult timp, iar tristetea mi se topise in realitatea vietii de zi cu zi. Chiar si taica-meu il pomenea tot mai rar. Nu voia sa-si rascoleasca durerea ce nu l-a parasit pana cand a plecat si el pe urmele fiului. Intamplarea de adineauri m-a rascolit. Viata insasi nu e decat o lunga calatorie cu multe ocolisuri si o destinatie necunoscuta. Ma simteam cuprins de o melancolie ucigatoare, asa incat imi era teama sa ma mai uit in spate. In minte mi se perindau imagini confuze, ganduri despre ieri si azi, despre viata si moarte. Ma gandeam la mine si la Sankt Petersburg. In clipa aceea eram gata sa ma ridic, sa ies pe strada si sa invoc umbra celui care se pierdea in noapte ca o soapta tarzie.
- Draga prietene, eu nu am fost niciodata la Sankt Petersburg, nu am avut sansa s-o cunosc pe Masenka si nici nu am trait vreo poveste de dragoste cu cea pe care o cheama Tatiana Ivanovici Andreievna.
Dar n-am facut-o. Am preferat sa tac. Si, asa obosit si tulburat cum eram, am pornit-o inapoi spre casa.

 
  Alte titluri din categoria "Literatura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 15
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Spiritualitate

  Interviu

  Caleidoscop

Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2018
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising