Home : Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE REVISTA DRITA GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Academia Romana a fost in intreaga sa istorie implicata major in Proiectul Romania. Interviu cu prof. univ. Ioan-Aurel Pop, presedinte al Academiei Romane
Interviu realizat de Maria Dobrescu
 
Interviu, NR. 19 - Octombrie 2018
 



Am sa va intreb direct, domnule Academician: Suntem o natiune condamnata sa repete, in contextul unei democratii chinuite de o nastere prelungita, acelasi sistem politic totalitar, dezorientat, fara busola, fara un program coerent si asumat de dezvoltare nationala? Cat a pierdut Romania din startul la care se aliniase in 1989? Citand titlul unei carti, suntem inca pe Pe umerii lui Marx?
Eu nu cred ca realitatea regimurilor politice totalitare este una specific romaneasca, adica o manifestare a ceea ce – prea superficial – a fost numit de catre unii „exceptionalismul romanesc”. Romania moderna a avut un start bun in secolul al XIX-lea, mai ales la 1848-1849, atunci cand s-a formulat, cu rigoare si responsabilitate, „programul nostru de tara”, pe care l-am pus in practica, destul de consecvent, intre 1848 si 1918. Programul Revolutiei de la 1848 – desfasurata pe trei scene romanesti diferite, in Moldova, in Tara Romaneasca si in Imperiul Habsburgic (Transilvania, Banat si Bucovina) – a prevazut obiective europene comune tuturor popoarelor devenite natiuni si care voiau sa aiba state nationale moderne: libertate, egalitate, fraternitate, drepturi si libertati democratice, egalitate cu celelalte natiuni si confesiuni, reforma agrara prin eliberarea si improprietarirea taranilor, dezrobirea tiganilor, reforma scolara, secularizarea averilor manastirilor inchinate, adunare constituanta si constitutie, unirea Tarilor Romane, independenta de stat, domn responsabil, banca nationala etc. Toate acestea s-au infaptuit pas cu pas, cu sincope si reculuri, fireste, dar s-au implinit, in conditiile date, in timpul celor sapte decenii mentionate. Am avut un „program de tara bun” si in epoca interbelica: recunoasterea internationala a Marii Uniri, unificarea administrativa, unificarea monetara, reforma agrara, incoronarea regilor nostri la Alba Iulia, noua constitutie, alternarea la guvernare a partidelor politice, asigurarea drepturilor minoritatilor etnice etc. Fireste, nu au mers toate ca pe roate, dar, in vreme ce unele state europene au recurs la regimuri de mana forte inca din 1920-1922, noi am pastrat un regim democratic (limitat) vreme de doua decenii (1918-1938), ceea ce nu este putin lucru. Comunismul de import ne-a dat peste cap, este drept, si ne-a dezorientat, dar lumea noastra nu s-a putut rupe complet de buna traditie europeana pe care o aveam deja. Dupa 1989, metehnele comuniste nu au putut fi sterse cu buretele, de aceea sechelele lor se mai vad si astazi. Dar, cum a spus un inspirat intelectual prin anii ’90 ai secolului trecut, „biologia salveaza Romania”! Vin noile generatii care nu mai sunt tarate de marxism, de leninism, de comunism. Din pacate, ele sunt aplecate spre altceva, spre alte „boli” care nu sunt romanesti, ci sunt ale lumii noastre. In acest moment nu numai Romania se afla in marasm, ci si tari cu democratii mai consolidate decat a noastra. Este de ajuns sa ne uitam la ascensiunea fortelor de dreapta si chiar de extrema dreapta in Franta, Olanda, Germania, Ungaria, Polonia, Cehia etc., sa vedem cum unele tari se inchid in sine si intorc spatele Europei, sa vedem cum partidele traditionale devin tot mai slabe si compromise, facand loc unor grupuri si figuri noi, de actori, de milionari, bancheri, de „bautori de bere”, de „biciclisti”, de neofascisti deghizati etc. Aceasta este grija mea cea mare si nu aplecarea Romaniei spre totalitarism. In Romania, clasa politica este jalnica, este compromisa, este fara suport profesional major, este corupta, dar poporul roman nu pare inclinat acum sa aduca la putere un regim dictatorial. Si sper ca nu o va face. Salvarea noastra este, totusi, mai buna integrare europeana, dar, cum vedeti, aceasta nu mai depinde numai de noi, din moment ce UE si proiectul european par „bolnave”, dezorientate si compromise in forma actuala.

In lumea cercetatorilor, a istoricilor, exista o anumita reticenta sau evitare a unui subiect foarte important pentru studierea temeinica a originilor acestui popor, si anume este vorba despre daci. Cei care se incumeta amatoristic sunt numiti dacopati sau dacomani. Este dacismul o tema tabu in societatea romaneasca? Care sunt cauzele acestui dezinteres continuu fata de matricea poporului roman? Cum trebuie sa ne citim istoria?
Dacii sunt o componenta fundamentala a etnogenezei romanilor, dar nu sunt factorul decisiv. Originile noastre sunt indepartate si variate. Nu exista pe lumea asta popoare „pure” si imuabile. Istoria este o stiinta – in sens de forma de cunoastere sistematica, dotata cu metode consacrate si precise – si se invata in ani multi de acumulari. Istoria nu se face prin revelatie, de catre „iluminati” care sa vina sa ne arate caile trecutului. Nu exista si nici nu au existat – din fericire – istorici romani seriosi, de meserie, cunoscatori ai surselor si ai limbilor izvoarelor, care sa fie „dacomani” sau „tracomani”. Ideile acestea ridicole, scoase parca din poveste, despre traco-daci care ar fi dominat lumea, care s-ar fi raspandit „de la Urali la Atlantic”, care ar fi fost matricea lumii si care ar fi avut o limba devenita prototip al latinei si al limbilor europene, sunt de neacceptat fiindca nu au nicio baza in realitatea trecuta, ne fac de ras si ne discrediteaza. Nu ne mai crede nimeni nici ca suntem romanici si ca vorbim o limba neolatina! Ne scot de pe esichierul cercetarilor serioase si ne considera diletanti incurabili, neseriosi, obsedati, etnocentrici, nationalisti, autohtonisti, protocronisti etc. Sa nu uitam cat s-au chinuit specialistii nostri sa scoata romana din sirul limbilor slave (unde ne plasase internationalismul proletar moscovit, in „obsedantul deceniu”) sau dintre limbile balcanice (unde ne asaza si acum, nostalgic, unii dintre vecinii iredentisti). Problema originii romanilor este lamurita demult, de catre istorici si lingvisti de marca, de talie europeana, precum Dimitrie Cantemir, Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Parvan, Constantin C. Giurescu, Gheorghe I. Bratianu, Constantin Daicoviciu, Alexandru Rosetti, Ioan Iosif Rusu etc. Romanii, ca orice popor romanic, s-au format din trei elemente etnice principale: daco-getii (elementul autohton), romanii sau latinofonii (elementul cuceritor) si slavii (elementul migrator). Evident, au mai fost si alte popoare, populatii, elemente etnice care au contribuit la etnogeneza noastra (germanici, turanici etc.), dar ponderea lor a fost foarte mica. Cel mai important dintre elementele mentionate a fost, fara indoiala, elementul romanic sau latinifon (vorbitor de limba latina), fapt pentru care facem parte din marea familie a popoarelor romanice. Se mai pot aborda, natural, detalii, pot iesi la iveala informatii interesante, asa cum se si intampla, dar schimbarea paradigmei etnogenezei noastre nu se mai poate face, in sensul ca schema enuntata mai sus nu este o ipoteza, ci o certitudine.

Este patriotismul secolului XXI diferit de cel de acum 100 de ani, cand s-a infaptuit Marea Unire, diferit de nationalismul lui Eminescu, al Daciei Literare, pasoptistilor etc.? Societatea moderna este golita de cauze nationale care sa stimuleze acest sentiment?
Evident, nationalismul de-acum este altul! Pe vremea lui Eminescu si chiar a lui Iorga, „nationalistul” era un iubitor de popor si de tara, iar „nationalismul” era o notiune respectata si respectabila, pentru ca insemna ideologia nationala curata sau teoria emanciparii natiunilor de sub stapaniri straine si a formarii statelor nationale unitare. Ei, nationalistii de atunci, nu condamnau si nu denigrau, in general, alte popoare, ci doar pe acele puteri care stapanisera, pana la 1918, 7-8 milioane de romani, adica Rusia („muscalii”), Austro-Ungaria, Bulgaria. Azi, nationalismul se confunda cu xenofobia si cu sovinismul. Cu alte cuvinte, daca-ti iubesti tara si neamul, inseamna ca automat urasti alte popoare si ca promovezi o ideologie a luptei contra strainilor. Ceea ce este, evident, o crasa deturnare de sensuri. In societatea actuala, „globalistii” sau „mondialistii” au dorit, decenii la rand, sa stearga natiunile de pe harta, ca si cum acestea ar fi fost simpli pioni ai istoriei, „inventate” de niste intelectuali si oameni politici exaltati si nerealisti. Globalismul a fost unul dictatorial de stanga, comunist, promovat prin „internationalismul proletar”, cu scopul crearii unui „popor muncitor unic”, inodor si incolor, fara personalitate, condus, evident, de URSS, de „genialul popor rus”, avand limba rusa ca singura limba de comunicare. Celalalt era si este un internationalism de dreapta (dar nu numai), conservator si elitist, inclinat sa dilueze natiunile mici, sa le eludeze treptat, mai ales pe cele ortodoxe, considerate necompetitive pentru lumea eficienta, dinamica si concurentiala a Occidentului americanizat. A se vedea, in acest sens, de exemplu, scrierile lui Samuel Huntington. Uniunea Europeana este o incercare de globalizare cu bune intentii initiale, pentru a crea un fel de „natiuni/ state unite ale Europei”, continent aflat in concurenta cu SUA, cu China, cu Japonia etc. Numai ca si in UE s-a fortat nota si atunci au aparut Brexitul, reactiile Frantei, Irlandei si Olandei contra constitutiei si constructiei europene, inchiderea in sine si opozitiile Ungariei, Poloniei, Cehiei fata de masurile luate la Bruxelles si Strasbourg, care ar viza desfiintarea suveranitatii lor nationale si impunerea de masuri (legate mai ales de relocarea migrantilor) indreptate „contra intereselor lor nationale”. Prin urmare, natiunile se regrupeaza si se redefinesc in Europa, ca un fel de razbunare a istoriei fata de fortarea evolutiei ei. Natiunile nu s-au infiintat prin decrete guvernamentale sau prin legi votate de parlamente, ci s-au nascut organic, in timp indelungat. De aceea, ele nu pot sa dispara la ordinul cuiva!

Care sunt consecintele reducerii dramatice a orelor de istorie in scoala, a incoerentei programelor si a manualelor? Putem fi optimisti ca lucrurile se vor aseza intr-un echilibru firesc, iar specialistii vor fi sprijiniti in studiile lor de cercetare, intr-un viitor asa cum ni-l dorim?
Reducerea orelor de istorie din scoala romaneasca si incoerenta manualelor sunt, in primul rand, rezultatul degringoladei in care se afla intreg invatamantul romanesc. Educatia a decazut la un astfel de nivel incat ea nu-si mai poate indeplini rolul din societate. Dascalii sunt dispretuiti si prost platiti, elevii sunt dezorientati si nu merg cu placere la scoala, analfabetismul a atins dimensiuni nemaiintalnite de la inceputul secolului trecut. In acest context, se inventeaza materii noi (care sunt, in fapt, teme sau continuturi noi) si se scot ore de istorie, de limba romana, de geografie etc. Dar, situatia speciala a istoriei ca disciplina scolara aproape desfiintata mai are o cauza: istoria este o disciplina identitara, care, daca este bine facuta, intretine sentimentul national si patriotic curat, formeaza in mintile tinerilor mandria de roman si induce sentimentul misiunii de a duce Romania mai departe. Or, „tobosarii vremurilor noi” nu au nevoie de asa ceva, pentru ca, in mintea lor, Romania si romanii trebuie sa intre in disolutie accentuata, sa se topeasca in globalism, sa moara treptat.
Speranta de a intra intr-un echilibru firesc exista si trebuie intretinuta. Academia Romana si cele cateva mari universitati ale tarii (Bucuresti, Cluj-Napoca, Iasi, Timisoara) au obligatia legala si morala de a redresa aceste derapaje, pentru ca natiunile sunt realitati vii, in care identitatea se apara si perpetueaza prin limba, istorie, geografie, etnografie, credinta etc. Limba si istoria ne conserva calitatea de romani, iar fara aceasta calitate ne auto-condamnam la disparitie, la intrare in neant.

Inexistenta unei politici serioase in educatie prefigureaza un viitor sumbru pentru Romania? Faptul ca tinerii, elitele nu performeaza in Romania, in toate domeniile, afecteaza evolutia societatii? Procesele de dezradacinare si inradacinare se regleaza doar de la sine?
Multa lume ma intreaba cum sa incepem redresarea Romaniei, de unde sa pornim, pe ce principii sa ne bazam. Parerea mea este ca trebuie sa revenim la valoarea fundamentala a educatiei in societate. Slabirea institutiilor scolare ne coboara in preistorie, ne condamna la o viata vegetativa, ne marginalizeaza in raport cu alte popoare. Invatamantul romanesc trebuie sa asigure, mai intai, cateva simple masuri organizatorice: sa-i scolarizeze pe toti copiii care ating varsta de 6-7 ani; sa elimine abandonul scolar; sa formeze dascali cu vocatie, platiti la nivel decent si inzestrati cu demnitate umana; sa faca scolile placute si atractive etc. Ca prim rezultat, s-ar obtine diminuarea si eliminarea analfabetismului, deopotriva a analfabetismului concret, propriu-zis si a celui functional. Astazi, multi elevi romani nu mai stiu sa citeasca deloc sau, daca o pot face, nu inteleg ceea ce citesc. Natural, acestea sunt doar primele masuri care trebuie luate grabnic! Dezradacinarea este determinata de saracia si de nesiguranta din Romania, dar este stimulata de o educatie gresita, promovata prin scoala, dar mai ales prin mijloacele de difuzare in masa. Ideile promovate de aceste mesaje sunt urmatoarele: trecutul romanilor este nesemnificativ, chiar rusinos, nedemn de a fi cunoscut; prezentul Romaniei este nesigur, perisabil, pentru ca in tara noastra nu se poate trai, nu se poate studia si nu se poate spera la locuri de munca bune; in fine, viitorul este negru, pentru ca tara va saraci si mai mult, se va cufunda in dezordine si dezorganizare. In lumina acestor idei, inoculate sistematic, cu metoda si cu rezultate eficiente, tinerii romani nu pot avea alte planuri decat parasirea Romaniei, pentru a studia la universitati bune din strainatate, pentru a munci in locuri bine platite din strainatate, pentru a trai prosper in strainatate. Evident, esenta acestei motivatii este adevarata, pentru ca in Romania nu se traieste ca in SUA, ca in Germania sau ca in Italia si Spania. Dar, in rest, este vorba de o propaganda bine orchestrata si facuta in mod profesional. „Colonialismul” contemporan nu smulge de la saraci numai resursele fizice (pamantul, padurile, metalele etc.), ci si resursele intelectuale, forta de munca bine pregatita si gata pregatita sau forta de munca in formare, care sa poata fi modelata in acord cu interesele tarilor primitoare. Imi pun o singura intrebare: daca scoala medicala romaneasca este asa de proasta, cum se face ca zeci de mii de medici formati in aceste universitati „proaste” fac fata cu brio in Occident, sunt vanati si angajati de Occident? Pe de alta parte, daca la noi nu se face scoala buna, de ce vin atatia tineri din Franta, Germania, Austria sa invete medicina in engleza, germana si franceza la noi, devin medici buni si profeseaza apoi in tarile lor cu multa si apreciata competenta? Cand s-a deschis sectia de limba franceza la UMF din Cluj-Napoca, mi-aduc aminte ca ambasadorul de atunci al Frantei in Romania a protestat, cu acelasi gand neexprimat pe fata, ci voalat: cum sa invete francezii sa devina medici buni la Cluj, in Romania, adica intr-o tara ponegrita si amarata, tolerata de occidentali, o tara de margine si fara perspective? Dupa un numar de ani, un alt ambasador francez ajuns intre timp la Bucuresti, a venit sa-i salute pe tinerii veniti sa invete la scoala lui Iuliu Hatieganu si, schimband tonul cu aproape 180 de grade, a laudat calitatea invatamantului medical de la noi. Se vedeau rezultatele bune ale efortului nostru, pentru ca primele promotii de medici francezi formati la noi nu numai ca faceau fata bine provocarilor, dar erau chiar, multi dintre ei, foarte buni, foarte multumiti de profesorii lor, de dotarea laboratoarelor si a spitalelor cu aparatura, de profesionalismul medicilor romani. Acesta este un exemplu bun, dar prejudecatile promovate de anumite forte (bine stimulate material) contra Romaniei sunt greu de combatut.
Pe de alta parte, raul ni-l facem noi insine, caci ce altceva poate sa insemne campania colectivista de lovire a marilor universitati romanesti? Azi se doreste ca scoala superioara romaneasca sa fie otova, mediocra, neintegrata international si lipsita de performanta. Inca putin si, daca nu suntem atenti, se va reusi cufundarea in anonimat a universitatilor de prestigiu si de forta ale Romaniei, cu scopul ca „tot romanul sa prospere”!

In acest An al Patrimoniului Cultural European, ce proiecte sau obiective romanesti necesita o abordare speciala, aflandu-se in pericol? Ce ar trebui sa sustinem in mod deosebit pentru o promovare reala a identitatii romanesti?
In acest an, cu obiectivul apararii Patrimoniului Cultural European, ar trebui sa cunoastem mai bine acest patrimoniu, in primul rand, iar apoi sa contribuim si noi la conservarea sa. In Europa, se spune, de exemplu, ca este in pericol Venetia, dar acest pericol de scufundare a orasului lagunar dateaza de sute de ani si Venetia este tot la locul ei. La noi, cam jumatate dintre monumentele medievale (eu socotesc ca Evul Mediu dureaza cam de la 600 pana la 1600) sunt pe cale de ruinare, fara sa starneasca grija nimanui dintre factorii de raspundere. De exemplu, unele dintre bisericile vechi romanesti din Tara Hategului, ridicate in secolele al XII-lea – al XV-lea si pictate in secolele al XV-lea si al XVI-lea, sunt pustii si uitate; multe biserici de lemn din Maramures si Transilvania „se topesc” singure, nu mai au „suflet”, pentru ca sunt parasite in favoarea noilor locasuri de piatra si de zid. Identitatea romaneasca nu are nevoie de niciun fel de propaganda exacerbata, ci doar de prezentare obiectiva a realitatii, iar realitatea noastra nu are nevoie sa fie infrumusetata, ci bine gospodarita.

Credeti ca aniversarea Centenarului Romaniei unite beneficiaza de un program adecvat, onorabil, menit sa arate imaginea spirituala, profunda a tarii noastre?
Nu, pentru ca autoritatile romane nu au fost capabile sa construiasca un program national pentru Centenar. Au fost doar cateva laude de sine, cateva numiri de secretari de stat, fara putere si fara buget, cateva incropiri de planuri fara perspective si cam atat. Dar, cateva institutii de marca, intre care si Academia Romana, au programe bine articulate, derulate cu rabdare, curaj si demnitate nu doar acum, ci din 2014 incoace si vor merge in perspectiva pana in 2020.

In ce masura Academia Romana, singura sau impreuna cu alte institutii, poate sa salveze sau sa amelioreze dezechilibrele care afecteaza societatea romaneasca?
Academia Romana a fost in intreaga sa istorie de peste un secol si jumatate implicata major in „Proiectul Romania” si in realitatea numita Romania. Mai intai, Academia, alaturi de alte cateva institutii-cheie, a facut Romania intregita, a facut posibila aceasta Romanie, a pus umarul la implinirea marilor idealuri nationale fixate, cum spuneam, prin programul Revolutiei de la 1848-1849. In epoca interbelica, in cele doua decenii de democratie (cu toate limitele sale) si de Romanie Mare – cum ii spuneau unii – Academia a fost, alaturi de cele patru universitati de la Iasi, Bucuresti, Cluj si Cernauti, spuma lumii noastre savante, a reunit cele mai luminate spirite, a dat directii bune de urmat si a elaborat, prin membrii sai, opere nemuritoare. Ceea ce a stricat aceasta randuiala, aceasta lume asezata pe repere clare si verificate de succes, a fost regimul comunist, adus la noi pe tancurile sovietice trimise de Stalin si acceptate prea usor de Occident. Este drept ca si noi avem vina noastra, pentru ca anumiti romani sau cetateni romani au devenit prea zelosi aplicatori ai ideilor marxist-leniniste. Academia a fost in 1948 decapitata, expropriata, aliniata comandamentelor politice; cei mai marcanti si mai activi membri ai sai au fost exclusi, unii arestati si chiar obligati sa moara in detentie sau la Canal. Cu toate acestea, exigenta in selectarea majoritatii membrilor a ramas, iar multi academicieni din vremea regimului comunist au fost adevarati savanti si creatori de mare valoare. Intre 1974 si 1989, nu s-a mai primit niciun membru, institutia fiind subordonata total comandamentelor partidului si obligata sa moara treptat prin disparitia fizica a academicienilor. Din toate aceste motive, reluarea vietii academice normale in 1990 a fost extrem de dificila, a pornit cu mari handicapuri, cu un imens deficit de imagine pentru institutie, fara proprietatile necesare bunei sale functionari etc.
Cele mai multe academii nationale de stiinte au, la inceputul secolului al XXI-lea, statutul de foruri supreme de consacrare in toate domeniile sau in anumite domenii si rolul de societati savante de elita. Acest statut si acest rol il joaca si academia noastra in societatea romaneasca. Insa anumite academii – si nu numai cele din tarile foste comuniste – sunt si institutii de prim plan in cercetare si in creatie, mai ales acolo unde nu exista consilii nationale ale cercetarii. Aceste din urma academii – intre care si Academia Romana – au institute si centre de cercetari, cu sute de cercetatori. In clasamentele internationale din domeniul stiintelor fundamentale si tehnice, Academia Romana, alaturi de Universitatea Politehnica din Bucuresti, se afla pe primul loc dintre toate institutiile de profil romanesti. Academia este prezenta in toate marile intreprinderi stiintifice si culturale nationale, dar acest lucru este rareori mediatizat. Sper sincer sa-si indeplineasca acest rol mai bine in viitor.
Academia Romana are prin lege, prin statut si prin traditie obligatia de a interveni cu expertiza proprie in chestiunile strategice ale tarii, ale natiunii si chiar in cele internationale. Cercetarea si creatia nu pot fi facute intr-un turn de fildes, despartit complet de lume, de comunitate. Ca sa se poata face cercetarea este nevoie de o societate sanatoasa, functionala, performanta, bine organizata, pasnica. Un proverb latin spune ca inter arma silent musae, cu sensul ca pe vreme de razboi si de vrajba sociala nu se poate face creatie inte­lec­tuala, in sens de stiinta, arta, cultura. Prin urmare, Academia nu poate sta pasiva si sa vada senina cum se polueaza mediul natural, cum se strica echilibrul climatic, cum se degradeaza educatia, cum sporeste analfabetismul, cum se submineaza institutiile statului, cum sunt compromise valorile pe care s-a cladit aceasta civilizatie romaneasca. Romania ca stat nu este o creatie sui generis, pentru ca cea mai legitima aspiratie a tuturor popoarelor ajunse la stadiul de natiune a fost aceea de a avea propriul stat national unitar. Statul national – realizat de romanii de acum 100 de ani si consfintit de comunitatea internationala – nu a fost o gluma sau o alcatuire efemera, ci a fost si este instrumentul cel mai eficient de organizare, de aparare si de protejare a romanilor. Aceste scopuri ale statului se indeplinesc prin institutii – de la presedintie, guvern si parlament pana la partide politice, scoala, sanatate, biserica etc. – iar daca aceste institutii sunt compromise in mentalul colectiv, atunci insusi sistemul democratic este in pericol. Or, in acest moment instrumente mai bune de functionare a societatii decat democratia si statele democratice nu exista. Globalizarea este o realitate, dar tendinta de subminare a statelor nationale in numele globalizarii este falimentara deocamdata. Prin urmare, Academia are de jucat un mare rol in societate, daca doreste sa-si indeplineasca menirea de for suprem de consacrare si de cercetare.

 
  Alte titluri din categoria "Interviu"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 19
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Spiritualitate

  Interviu

  Caleidoscop

Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2018
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising