Home : Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE REVISTA DRITA GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
1960 - Cutremur in miscarea comunista
Marius Dobrescu
 
Istorie, NR. 16 - Iulie 2018
 



Albania se dezice de noua politica a URSS. Destalinizarea il supara pe Enver Hodja si il apropie de China lui Mao

Intalnirea partidelor comuniste de la Bucuresti (1959), in cursul careia au fost criticate declaratiile conducerii de la Beijing, ramasa credincioasa principiilor staliniste, anunta deja furtuna care avea sa se declanseze la sfasitul anului 1960, la Moscova, cu ocazia intalnirii reprezentantilor celor 81 de partide comuniste si muncitoresti.

Stalinist convins, conducatorul Partidului Muncii din Albania (PMA), Enver Hodja, a profitat de ocazie pentru a-si expune in fata sefilor miscarii comuniste mondiale admiratia fata de politica stalinista si sprijinul pentru continuatorul acesteia, dictatorul comunist chinez Mao Ze Dong. Intalnirea de la Moscova a avut deseori accente dramatice, Hodja temandu-se chiar ca ar putea fi retinut si ucis de conducerea sovietica. Teama lui s-a dovedit, insa, nejustificata. Intors in patrie, seful comunist albanez a accelerat ruperea relatiilor cu URSS si s-a apropiat de China maoista, aceasta alianta, considerata de multi “contra naturii”, bazandu-se pe o serie de beneficii economice si politice reciproce. Materialul de mai jos, preluat din presa albaneza, contine marturia celui care a asigurat traducerea pentru delegatia Albaniei, Myfit Mushi, omul care a vazut si auzit direct cum s-au desfasurat evenimentele. Ruptura cu URSS a debusolat profund marea masa a activistilor politici de la Tirana, golul ivit neputand fi umplut suta la suta de relatia cu China comunista. (M.D.)

Cand, pe data de 10 noiembrie, in sala Georgie­vskaia, din Kremlin, a fost inaugurata Consfatuirea celor 81 de partide comuniste si muncitoresti din lume, primul discurs a fost rostit de Nikita Hrusciov, care a ezitat sa se pronunte asupra contradictiilor avute cu chinezii, contradictii prezentate in amanunt in scrisoarea adresata PC al Chinei si distribuita tuturor delegatiilor in 8 noiembrie. Hrusciov a vorbit in principal despre intarirea unitatii miscarii comuniste si muncitoresti internationale. Cei care au luat cuvantul dupa el au sprijinit, doua zile la rand, tezele lui, au apreciat pozitia sovietica, considerand-o singura cale pentru intarirea coeziunii, cale ce trebuia urmata de toti. In data de 13 noiembrie a luat cuvantul Ten Hsiao Pin, care a vorbit in numele delegatiei chineze conduse de Liu Shao Chi. Pe buna dreptate, el a spus ca documentul principal al conducerii sovietice nu trebuie considerat discursul lui Hrusciov din 10 noiembrie, care pleda pentru unitate, ci scrisoarea care le-a fost distribuita delegatiilor la intalnire pe data de 8 noiembrie si care continea acuzele si atacurile la adresa PC al Chinei. Dupa cum se parea, sovieticii socotisera ca, daca chinezii nu vor vorbi despre conflicte, asa cum a procedat Hrusciov, atunci toate acuzele din scrisoarea conducerii sovietice vor parea justificate si insusite, in vreme ce, daca ar fi vorbit despre divergente in urma discursului “impaciuitor” al lui Hrusciov, toata raspunderea de a fi divizat miscarea comunista ar fi cazut asupra lor. Ten Hsiao Pin a prezentat pe rand tezele PC al Chinei asupra principalelor probleme ale lumii, punandu-le fata in fata cu tezele lui Hrusciov, si a expus toate diver­gentele care existau intre cele doua partide. Delegatiile care au luat cuvantul dupa Ten Hsiao Pin si-au indreptat atacurile impotriva PC al Chinei, dar, atatati de sovietici, care, dupa cum se vede, le inmanasera un material contra noastra, au atacat in treacat si pozitia PMA.
Enver Hodja a vorbit ultimul in sedinta din dimineata de 16 noiembrie. Eu aveam in geanta traducerea in rusa, in engleza si in franceza a discursului sau. In spatele salii Georgievskaia, unde se desfasura intrunirea, erau 6-7 cabine cu geam pentru traducatori, de unde se transmitea in rusa, engleza, franceza, chineza, spaniola si vreo alta limba. De cateva ori, inaintea discursului lui Enver Hodja, traducatorii acestia au venit si mi-au cerut textul discursului, ba chiar l-au chemat in ajutor si pe Andropov, cand a trecut prin apropiere, dar eu aveam ordin sa le dau varianta in engleza si franceza doar la un anumit moment. Am incercat sa i linistesc si, ceva mai tarziu, cand am intrat in cabina, le-am dat textele.
Il urmaream in casti pe Enver Hodja, care vorbea in albaneza, si traduceam in rusa in paralel cu el, in vreme ce traducatorii de engleza si franceza ma ascultau in casti, la fel ca si ceilalti, carora le era mai greu, pentru ca trebuiau sa traduca simultan. Citeam ruseste in cabina ascultandu-l in casti pe Enver care vorbea continuu. Cand am depasit 20 de pagini, in cabina a intrat Agim Popa, din grupul nostru de lucru, care locuia la Hotel Moscova si care fusese chemat repede la eveniment. M-am bucurat, caci ma simteam mai in siguranta cu un coleg alaturi. Dupa un timp, el mi-a facut un semn: Sa mai citesc si eu, cat te mai odihnesti? Eu i-am dat curs si am eliberat scaunul din fata microfonului. Cand a inceput sa citeasca, mi-am spus: Agim trebuie ca a venit la indemnul lui Ramiz (Ramiz Alia, inalt activist de partid, ultimul secretar general al PMA: 1985 -1990, M.D.) ca sa-mi fie aproape, dar de ce sa citeasca el?! Ori si-au spus cu adevarat ca am obosit? Totusi, Enver citeste in picioare, zeci de pagini, si nu se plange! Iar cand Agim citise primele 2-3 pagini i-am facut semn sa elibereze scaunul. Eram putin nervos, iar el, intelept si politicos, m-a lasat sa continui, ramanand totusi langa mine. Discursul a continuat doua ore, caci avea cam 60 de pagini.

Reactia “colegilor” comunisti

Imi amintesc foarte bine, inmanasem dinainte delegatiei chineze o copie a discursului lui Enver. A doua zi, la o intalnire ocazionala cu chinezii in sala, Ramiz i-a intrebat cum li s-a parut discursul nostru, iar traducatorul lor ne-a raspuns in ruseste: “Discursul nostru (al chinezilor) a fost mai mult teoretic, al vostru a avut mai multe elemente acuza­toare la adresa sovieticilor despre metodele de presiune si santaj pe care le-au folosit impotriva voastra”. Acest raspuns te lasa sa intelegi ca tratarea problemelor teoretice din partea noastra, a albanezilor, lasase de dorit. Desi multe dintre argumentele discursului erau inventate sau exagerate, adevarul este ca Hrusciov se aratase arogant, ar fi vrut sa-i impuna conducerii noastre propriile principii, sa o oblige sa i se alature contra chinezilor sau cel putin sa se abtina in fata celor 81 de partide in problema divergentelor. Asadar, Hrusciov a utilizat presiunea unei tari mari pentru a supune o tara mica. Dar si conducerea albaneza se arata adesea pusa pe harta si certareata, tensiona inutil atmosfera si exagera lucrurile.
In cursul sedintei din 16 noiembrie au luat cuvantul reprezentanti ai catorva delegatii bine alese de sovietici, care sa critice discursul lui Enver Hodja. Foarte dur au vorbit impotriva noastra Dolores Ibarruri si Gomulka. In ziua urmatoare, Enver nu a mai participat la sedinta. Intr-adevar, erau greu de suportat cuvintele acelea ofensatoare. Impreuna cu Mehmet (Mehmet Shehu, prim ministru albanez: 1945-1981, M.D.) a parasit vila pusa la dispozitie de rusi si s-au mutat la ambasada noastra, de unde nu au mai iesit.
In jurnalul lui publicat mai tarziu, la data de 16 noiembrie 1960, ziua cand si-a tinut discursul, Enver Hodja scrie: “Dupa pranz m-am simtit obosit si m-am dus sa ma odihnesc. Tovarasii mi-au spus ca in sedinta de dupa amiaza Dolores Ibarruri, “Pasio­naria”, a inaugurat atacurile neprincipiale contra noastra…” Ma chinui sa inteleg de ce minte Enver Hodja, cand de fapt a venit singur si a asistat la sedinta din 16 noiembrie, unde a auzit cu propriile lui urechi vorbele grele pe care i le-a adresat Ibarruri. Le-a auzit foarte bine, caci erau numai doi metri intre tribuna si locul in care se afla delegatia albaneza. Si nu a putut sa le uite nici in toti acei ani cand avea sa adauge in jurnal fel de fel de neadevaruri. Eu eram acolo, la masa delegatiei, si nu pot uita atmosfera tensionata ce s-a creat cand “Pasionaria”, cu patima si rautate, l-a comparat pe Enver cu un “caine caruia ii dai sa manance, iar el te musca de mana”. Iar Gomulka a numit pozitia lui Enver “actiune de vaga­bond”.
L-am observat pe seful partidului in zilele acelea la vila si la ambasada si mi-a parut incrancenat, iritat, obsedat ca ar fi urmarit. Fireste ca a vrut sa-si stearga din memorie si din jurnal scenele cumplite din sedinta dupa amiezii, si de aceea minte intr-un mod atat de ciudat. Am citit intr-un ziar albanez din ultimele zile ca in Rusia, in manualul scolar actual intitulat “Cum sa devii traducator”, un anume Bielorucev spune ca la intalnirea din noiembrie 1960 a celor 81 de partide, “indata ce Enver Hodja si-a terminat discursul, in care l-a criticat dur pe Hrusciov ca reduce ajutorul pentru Albania, Hrusciov a intervenit din nou”. Acesta i-ar fi adresat lui Enver Hodja injurii grave, iar Bielorucev i le-ar fi tradus in franceza mai pe ocolite, caci ii era rusine. La inceput a fost criticat de “aparatciki”, dar apoi Hrusciov insusi l-a laudat ca a procedat corect. In realitate, Enver Hodja nu l-a criticat pe Hrusciov ca ar fi diminuat ajutoarele pentru Albania, si nici Hrusciov nu s-a ridicat dupa discurs pentru a-i adresa injurii grave. Se spun o multime de neadevaruri despre intalnirea de la Moscova, din 1960.
Tin minte ca la sfarsitul discutiilor generale vantul batea in favoarea noastra, iar cateva delegatii din tari din Asia si America latina au adoptat tezele chineze. Intr-o zi, Hysni Kapo (ministru albanez, M.D.) si Ramiz Alia mi-au spus sa plec din sala si sa ma duc la ambasada, sa-l informez pe Enver despre discutiile din acea dimineata. Cand am iesit, l-am intalnit pe soferul “nostru” sovietic in curtea Kremli­nului si i-am spus sa ma duca la ambasada, dar el a inghitit in gol si mi-a spus ca trebuie sa aiba apro­barea sefului sau, care nu era acolo etc. etc.
Atunci am plecat pe jos, dar pantofii imi “luau” apa, caci nu erau potriviti pentru zapada aceea. Am mers repede ca sa ma incalzesc, pentru ca paltonul meu era subtire si nu ma proteja de frigul moscovit. Adevarul e ca la plecare nu stiusem ca vom sta atatea zile acolo. Nici strada nu am gasit-o prea usor. Cand fusesem student, cu trei ani in urma, amba­sada noastra era pe strada Gorki, iar acum se mutase intr-un sediu nou. Pe strada, la o librarie, am cumparat repede o revista ruseasca de turism fara sa vad ca e in limba franceza. Am ajuns la ambasada, am intrat in camera in care se aflau Enver si Mehmet si i-am informat cu ceea ce trebuia sa le transmit. Tin minte ca in camera era un fum de tigara de-l taiai cu cutitul, iar ei jucau carti. L-am auzit pe Enver spunand vesel: “Uite, asa se petrece, fratilor”. Dupa ce am iesit din camera, l-am auzit repetand aceleasi cuvinte.
Am intrat intr-un alt birou, mi-am scos pantofii ca sa-mi usuc ciorapii langa calorifer si am rasfoit revista abia cumparata. La un moment dat, s-a deschis usa si a intrat Enver. Mi-a intins mana fara un cuvant. Era negru de suparare. Surprins cum eram, i-am strans mana crezand ca vrea sa ma salute. Dar el nu a spus nimic, mi-a luat revista si a iesit cu ea din camera. Atunci am inteles ca-mi intinsese mana ca sa-i dau revista. Ce tont sunt, mi am zis. Discutasem cu Llambi, seful securitatii conducerii de partid, care mi-a spus ca Enver se poarta amical doar cu Mehmet, joaca carti, merg la vanatoare, in schimb cu ceilalti este mereu ursuz, nu stii cu el cand sa vorbesti si cand sa taci.
Am citit acum cativa ani articolul unui fost ofiter de Securitate, care a fost trimis la ambasada noastra de la Moscova in noiembrie 1960, chiar in zilele consfatuirii. Sarcina lui era sa guste din mancarea pregatita acolo de femeile de la ambasada pentru Enver, de teama sa nu fie otravit cu alimentele cumparate de la magazinele sovietice. Omul acela scrie ca a stat o saptamana la Kremlin, dar eu nu l am vazut, desi ma duceam in fiecare zi acolo. El spune ca in ziua urmatoare discursului, din camera in care statea Enver se auzea un cantec deochiat din orasul sau natal, ceea ce mi se pare adevarat. In ziua in care alergasem de la Kremlin la ambasada, cum am mai spus, il gasisem jucand carti cu Mehmet si rostind cuvintele unui cantec de petrecere, ceea ce arata cum combatea el “marele” stres provocat de injuriile lui Ibarruri, Gomulka si ceilalti. Poate ca nu era niciun stres, ci un soi de satisfactie ca-si realizase cu brio misiunea la Moscova, asa cum planuise. Oricum ar fi, cantecele acelea de petrecere sunau straniu in situatia grea in care afundase Albania.

 
  Alte titluri din categoria "Istorie"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 16
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Ethnos

  Spiritualitate

  Caleidoscop

Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2018
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising