Home : Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE REVISTA DRITA GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Oana Glasu: Opinii privind relatiile romano-albaneze. De la traco-iliri pana la cercetarea substratului comun de limba
Oana Glasu
 
Cultura, NR. 18 - Septembrie 2018
 



In ultimele doua secole, istorici si lingvisti europeni de renume (intre care se numara si savanti romani precum B.P.Hasdeu, N. Iorga, V. Parvan, H. Mihaiescu, I.I. Russu, Al. Rosetti, Th. Capidan, Gr. Bancus, Al Graur, I. Iordan etc), iar in ultimii 50-60 de ani si cei albanezi ca Eqerem Çabej, Shaban Demiraj, Aleksandër Xhuvani, Mahir Domi etc au cercetat si ilustrat problema etnogenezei poporului albanez, care ramane una dintre cele mai controversate, lasand deschisa studierea acestui aspect, cel putin din perspectiva celor mai vehiculate teze legate de originea ilirica sau tracica a albanezilor.

In lucrarea sa fundamentala asupra ilirilor, publicata in editie revazuta si completata la editura „Skolska Knjiga”, din Zagreb, in 1974, savantul croat Aleksandar Stipcevici1 analizeaza un vast material documentar, bazat pe doua categorii de izvoare: cele ramase de la scriitorii antici greci si romani, absolut necesare pentru recompunerea evenimentelor legate de iliri, si cercetarile moderne din domeniile arheologic, etnologic, dar mai ales lingvistic. Rezultatele cercetarilor lui Stipcevici, care nu pot fi insa absolutizate, desi sunt cele mai ample si minutioase de pana acum, reprezinta baza creionarii asezarii si etnogenezei ilirilor, considerati de catre cei mai multi invatati a fi stramosii albanezilor de azi.
Conform teoriei lui Stipcevici, ilirii au fost identificati a fi locuit de-a lungul tarmului oriental al Marii Adriatice si in regiunile de N-V ale Macedoniei, din Epir pana catre bazinul dunarean, acestia aparandu-si si pastrandu-si timp indelungat indepen­denta fata de greci si romani, sfarsind prin a se incadra in viata Imperiului Roman. Cand vine vorba despre etnogeneza, Stipcevici o apreciaza ca mult mai complicat de dezlegat intrucat „ilirii nu au fost niciodata un popor compact etnic, ci format din neamuri eterogene, care nu aveau obligatoriu ace­easi origine”.
Primele informatii despre iliri se gasesc la scriitorii greci de la sfarsitul secolului al VII-lea i.Hr., la poetul Alcman din Sardi, apoi devin tot mai frecvente in secolele VI si V, situandu-i pe iliri de-a lungul coastei Adriatice si Marii Ionice, mai exact din dreptul Insulei Corfu pana la Narenta2, deci la nord de pamanturile grecesti. Theopompos din Chios (sec. IV i. Hr.) atribuie ilirilor toata coasta Adriaticei orientale, in sensul ca acestia ar fi locuit din Alpii orientali pana la muntii Acrocerauni, la sud de Valona (Vlora de azi), si de la Adriatica pana la Dunare. La inceputul erei noastre, Appianus3, releva faptul ca grecii consi­derau drept iliri populatiile asezate la nord de Macedonia si Tracia, de la hotarele Caoniei si de la Tesprotia pana la Dunare, prin aceasta dedu­candu se ca prin iliri se intelegeau populatiile ce locuiau un vast teritoriu intins intre Marea Adriatica si Alpii orientali pana la Dunare in nord, pana la Dunare si Morava in est si pamanturile elenice la sud.
Cercetatorii albanezi, majoritatea formati dupa al doilea razboi mondial, sustin prin multiple argumente ca albanezii sunt urmasii legitimi ai vechilor iliri, fiind deosebit de preocupati de a publica ample studii in sensul acesta.
In cartea „Les Illyriens”, aparuta la Tirana in 1985, sunt prezentate informatii de ordin arheologic, rezultate din sapaturile efectuate pe teritoriul Alba­niei, accentul punandu-se pe argumentele de ordin istoric, in special pe rezistenta ilirilor in fata cuceri­torilor.
Dupa razboaiele romano-ilire care slabesc consi­derabil regatul ilir si dupa ce, in anul 149 i.Hr., armata romana este nevoita sa intervina pentru a inabusi o revolta a macedonenilor, Republica va include toate regiunile ilire din sud in provincia Macedonia, care va face parte de acum inainte din statul roman.
Astfel, la jumatatea secolului al II-lea i.Hr., romanii devin interesati si fac o tinta din puternicul Regat al Dacilor.

Informatii despre iliri, mai ales cele legate de contactele cu stramosii romanilor, le aflam si de la eruditul savant roman Vasile Parvan, in monumen­tala lucrare „Getica”, in care, referindu-se la civilizatia si organizarea statala a ilirilor, face urmatoarea constatare: „…in timp ce tracii dintre Haemus si Marea Egee nu reuseau sa intemeieze o civilizatie proprie, nelasandu-se fructificati nici de greci, nici de romani, si serveau numai ca unelte oarbe, mercenari salbatici, intocmai ca si celelalte natiuni barbare vecine: celtii, bastarnii si foarte multi dintre iliri, getii – stapanitorii marelui drum de civilizatie al Dunarii – si-au urmarit de la inceput o poli­tica a lor…”4
Preocupat de reconstructia istorica pe baza topografiei tezaurelor monetare, V. Parvan aduce in atentie urmatoarele consideratii: „... de la Augustus inainte, penetratia romana in Dacia se va face mai ales pe Sava la vale, direct din Italia, iar nu ca mai inainte, mai mult prin Macedonia, ori prin Dalmatia. De aceea, cred ca marele numar de monede din Apollonia (orasul Fier de azi) si Dyrrachium (Durrës) - cele doua mari emporii greco-illyro-romane de pe coasta rasariteana a Adriaticii, stabilind legatura solida dintre Italia si Macedonia Romana - gasite in Dacia aproape intotdeauna la un loc cu dinarii republicani romani, apartin vremii dinainte de Augustus. Aceste monede documenteaza iarasi doua fapte: 1. penetratia din S-V pe drumul Drinului si apoi al Savei de jos, ori, cel mult, pe calea Macedoniei si apoi Dardania si Moesia, pe Morava si Timoc la vale; si 2. o participare efectiva, intima, a negustorilor din Apollonia si Dyrrachium la afacerile romane in Dacia si de aceea un curs monetar absolut egal recunoscut de daci al celor doua feluri de monede. E firesc sa gasim in tezaure monedele din Apollonia si Dyrrachium, mai ales in aceeasi regiune vestica a Daciei…”
Istoriografia romana, cat si cea albaneza, furnizeaza informatia despre aducerea de lucratori din triburile de iliri pirusti pentru a munci la exploatarea minereurilor din Muntii Apuseni in vremea stapanirii romane a Daciei. Dupa transfor­ma­rea Daciei in provincie romana, se produc prefaceri si in domeniul mineritului: „Bogatiile subsolului Daciei, si mai ales aurul si argintul, indeosebi pe teritoriul Transilvaniei, au constituit o puternica atractie pentru romani si reprezinta unul din motivele cuceririi Daciei. De aceea, noii stapani au fost preocupati de exploatarea lor cat mai rentabila. Specialisti in minerit au fost adusi mai cu seama din Illiria, unde aceasta indeletnicire era dezvoltata.”5
Asadar, indiferent ce teza am imbratisa - fie cea majoritara, ca albanezii sunt urmasii legitimi ai vechilor iliri pe teritoriile lor actuale, fie cea minori­tara, ca ar fi de origine tracica asezati in primele veacuri ale erei crestine, obligatia istoricilor, cercetatorilor este de a le prezenta pe amandoua si chiar pe cele in curs de formulare. In spatiul traco-ilir legaturile economice, spirituale si militare dintre stramosii romanilor si cei ai albanezilor au fost continue, iar dupa ce au inceput sa fie descifrate din ce in ce cu mai multa claritate se impune un fapt cert: inca din cele mai vechi timpuri am locuit impreuna in aceasta lume traco-ilira ce stapanea cea mai mare parte a teritoriului sud-est si central european. Daca autohtonia regionala mai poate starni unele controverse, cea a spatiului in care au trait stramosii nostri comuni nu intra in discutie, de unde concluzia irefutabila a autohtoniei romanilor si albanezilor in acest spatiu european, in care pe parcursul veacurilor aveau sa se aseze si alte populatii venite de aiurea.
Intr-o scriere mai putin cunoscuta, un cuvant inainte la o carte de folclor albanez „Cetatea Roza­fat”, marele scriitor Victor Eftimiu6, bun cunoscator al antichitatii sud-est europene, scria referitor la vechimea albanezilor: „Primii locuitori ai Albaniei au fost Pelasgii7. Marii istoriografi si scriitori ai lumii antice, ca Herodot, Strabon, Hesiod, Eschil si Euripide afirmau ca pelasgii au locuit in Grecia, Italia, Asia Minora, insulele Egeii, Spania, fiind deci raspanditi in tot bazinul Mediteranei. Insisi filologii gasesc elemente ale acestei limbi in albaneza. Renumiti albanologi demonstreaza ca verosimila originea pelasgica a poporului /albanez/, care are legaturi cu anticii macedoneni, traci, iliri si daci, la care includem si o mare familie tireno-pelasgica, ca si pe etrusci, care s-au contopit in poporul Italiei”8.
Este important ca in limba albaneza, putand cobori tot atat de bine din traca, cat si din ilira, putinele cuvinte dacice cunoscute au caractere comune cu fondul indo-european al albanezei. Urmele pastrate din cele doua limbi rezolva teza ca traco-ilirii formau originar o grupa ca si cea balto-slava.
Academicianul Al. Rosetti afirma ca „In privinta raportului dintre limbile vorbite odinioara in Peninsula Balcanica si limbile vorbite in zilele noastre, se stie astazi ca ilira, ca si latina, e o limba centum, iar traca si albaneza limbi satem. Asema­na­rile dintre albaneza si romana sunt fondate, asadar, pe o inru­dire originara, elementul trac care sta la baza limbii albaneze fiind in stare sa explice unele cuvinte in limba romana, comune cu albaneza”.
Theodor Capidan, bun cunoscator al relatiilor dintre popoarele Peninsulei Balcanice, afirma de ase­me­nea ca, spre deosebire de greci si slavi, legaturile noastre cu albanezii sub aspectul balcanic se arata mult mai intense. Ele pornesc de la un numar de cuvinte care nu sunt latinesti, grecesti sau slave si nici imprumuturi de la albanezi la romani sau viceversa, ci forme care pleaca de la aceleasi cuvinte de baza, care vor fi existat posibil in graiurile preromane traco-ilire si care se raporteaza la: 1. partile corpului: buza (alb. buzë), ceafa (alb. kjafë- qafë), grumaz (alb. grumaz, gurmaz), 2. rude de aproape: mos (alb. motsh), bunic (alb. gjush). 3. imbracaminte: brau (alb.brez), caciula (alb. kësuljie). basca (alb. baskë) 4. termeni pastorali: balega (alb. bajgë, bagjë, bagëlje), capusa (alb. këpu­shë), fluier (alb. fljoere, fljojere, fyell), manz (alb. mës), tarc (alb. thark), tap (alb. tsap, tsjap, cjap) 5. nume de plante: brad (alb. bres, bredh), bunget (alb. bung)9…
Indiferent de perioade sau nume cu rezonanta in domeniul cercetarilor istorice, arheologice, dar mai ales lingvistice, acestea nu s-au putut realiza decat intr-un amplu context regional, de vecinatate, de comparatie largita intre popoarele balcanice, intrucat, cu mici intervale de separatie, au trait aproape laolalta.
Karl Krumbacher scria ca: „Toate popoarele Pe­nins­ulei Balcanice, impreuna cu insulele insi­randu-se in est si vest si cu o mare parte din Asia Mica, le putem cuprinde intr-o mare unitate culturala, al carei fundament istoric il constituie fostul Imperiu Bizantin, iar cimentul, religia ortodoxa”.10
In prezentarea de fata ne vom referi in primul rand la concordantele lingvistice romano-albaneze, intrucat afinitatea spirituala intre romani si albanezi pare a fi mai convingatoare, mai completa si mai semnificativa in domeniul limbii, tipar esential al unei natiuni. Fondul comun lingvistic a fost observat si studiat de o serie de lingvisti, istorici si savanti romani si straini, aspectul ocupand un loc important in literatura de specialitate inca din secolul trecut. Studiind aceste raporturi, marele lingvist albanez Eqerem Çabej avea sa afirme: „Apropierea este atat de mare, incat lingvistul are deseori impresia ca are in fata lui o singura materie de limba, reprezentata sub doua forme diferite”.11
Initial, concordantele lingvistice romano-albaneze au fost evidentiate la nivelul lexicului si sunt folosite si in ziua de azi ca argumente in sustinerea unei sau altei teze care incearca explicarea istorica a acestor concordante. Fondul lexical comun celor doua limbi se prezinta bogat, avand in vedere ca in acest fond intra fie cuvinte comune autohtone, fie cele imprumutate din alte limbi. Din latina balcanica, romana si albaneza mostenesc un numar foarte mare de cuvinte comune, iar in paralel au impru­mutat si din limbile greaca, slava, turca etc, cu care au intrat in contact. De o prima importanta pentru istoria ambelor limbi sunt acele cuvinte care se gasesc numai in aceste doua limbi, considerate ca apartinand perioadelor vechi, cel putin perioadei romanei comune, cand aceasta nu era inca impartita in cele patru dialecte. Iata si cateva exemple: abur-avull, buza-buzë, ceafa-qafë, gusa-gushë, groapa-gropë, balta-baltë, scrum- shkrum etc.
In fonetica au fost de asemenea evidentiate cateva elemente si fenomene comune. In sistemul vocalic s-a observat prezenta vocalei a in romaneste si ë in albaneza ca avand aceeasi valoare fonologica. Fenomenul rotacismului (trecerea lui n in r) a actionat in ambele limbi, in albaneza insa simtindu-se mai mult. O serie de lingvisti sunt de parere ca elementele comune lexicale latinesti din romana si albaneza au avut o evolutie comuna paralela. De exemplu, in ambele limbi s-a produs schimbarea vocalei neaccentuate latine a in a, respectiv ë: lat. - camisia, rom. - camasa, alb. - këmishë etc. De asemenea, in romana si albaneza s-a pastrat vocala accentuata u din latina: lat. furca, rom. furca, alb. furkë. Aceste tipuri de apropieri au determinat cativa lingvisti sa creada ca multe latinisme au patruns in romana prin intermediul albanezei, iar altii atribuie evolutia fonetica paralela reflexelor substratului trac, teorie mult mai apropiata de adevar.
In gramatica au fost evidentiate pana astazi o serie de elemente si trasaturi comune precum cateva structuri si fenomene paralele. Dintre cele mai importante sunt considerate articolul enclitic postpozitiv in romana si albaneza (rom. baiat-ul, alb. djal-i), flexiunea nominala asemanatoare, sintaxa determinatelor etc.
In sfera formarii cuvintelor s-au remarcat unele sufixe comune (rom.-oaie ursoaie, leoaie, alb.-onjë ulkonjë, shqiponjë, rom.-este barbateste, alb.-isht burrërisht), dar si un paralelism la modurile de formare a cuvintelor, din care compunerea si agluti­na­rea au fost si sunt productive in ambele limbi.
In domeniul frazeologiei, fondul comun este foarte bogat, insa prea putin studiat pana acum. Cerce­tarea materialului frazeologic dezvaluie date nu numai in plan lingvistic, ci si aspecte comune in modul de a fi, in filosofia populara, in viata culturala, in psihologie etc.
Problema relatiilor lingvistice intre romana si albaneza ramane si astazi o problema deschisa pentru lingvistica balcanica. Sunt in lucru studii aprofundate care intentioneaza relevarea intregului fond lingvistic comun limbilor romana si albaneza si despartirea acestuia de fondul comun balcanic. Majoritatea cercetatorilor cauta radacinile acestei afinitati lingvistice intre romani si albanezi in epocile antice, respectiv in cea traco-ilira, cand contactele dintre cele doua limbi erau foarte intense, cu exceptia intreruperilor datorate navalirii slavilor.
Nu in ultimul rand se pot constata apropieri in domeniul folclorului comparat in legende, povesti, proverbe, cantece etc. De exemplu, cantecele incep printr-o figura de stil luata din natura: cazu roua si inmuie pamantul (alb. ra një vesë e zbuthi dhenë). Asemanatoare sunt si metaforele, comparatiile folosite in descrierea femeii: trupul ca chiparosul (alb. trupin si selvie-qiparis), sprancenele gaitan (alb. vetullat gajtan), ochii ca filigeanul (alb. syrin si filxhan), mijlocul ca un inel (alb. belin si unazë).12 Comune putem considera un mare numar de motive din povestile populare, unele dintre acestea fiind: frumoasa pamantului (alb. e bukura e dheut), divul (alb. divi), balaurul (alb. kuçedra).
In afara creatiei orale, cercetatorii au observat asemanari si in domeniul etnografiei si culturii materiale (costume, vase pentru pregatirea produ­selor lactate, elemente din sfera pastorala etc), dar si modului cum se canta cantecele, ritmul si melodia lor. Ritualul nuntii cuprinde cantece vechi, dansuri, cantece pentru mireasa, acestea fiind acompaniate cu instrumente doar din punct de vedere ritmic, terminologia comuna cu cea din folclorul roman krushk-cuscru13 etc.
In Balcani este raspandita si legenda zidirii unei femei vii la temelia unui pod sau a unei cetati cu scopul ca noua constructie sa dureze. Aceasta legenda este localizata la o cetate din Shkodra sau la un pod in Dibra, Berat, Goricë. In Albania, varianta zidirii se intalneste si aidoma versiunii romanesti, manastirea Argesului, in satul Lin (raionul Pogra­dec), si se pare ca este singura in spatiul albanez care poate avea legatura cu varianta romana. Cantecul Mioritei se intalneste in tinuturile albaneze sub varianta „Pasarea cu crestet negru”, cantec mentionat si de Dora d’ Istria (Elena Ghica).
Relatiile romano-albaneze, respectiv traco-ilire, se dovedesc a fi foarte vechi, drept pentru care exista o serie de similitudini, paralele si concordante in viata spirituala si culturala a celor doua popoare, tinand seama si de consideratiile marelui savant roman, Nicolae Iorga, care, in 1912, in contextul sprijinirii actiunii albanezilor fata de Istanbul, afirma: „legaturile noastre cu albanezii nu sunt nici noi, nici putine, nici uniforme, ci foarte vechi, incepand chiar inainte de precizarea nationalitatii unora sau altora, continue, variate si de o apreciabila importanta pentru un popor, ca si pentru altul”.

1. Al. Stipcevici – (10 oct. 1930 – 1 sept. 2015) a fost un arheolog, istoric, bibliolog, bibliograf, albanolog care a publicat lucrarea de referinta „Illiri”, mai intai la Milano in 1966, apoi in editie completata in 1974, la Zagreb. Lucrarea a fost tradusa in italiana, engleza, albaneza si este considerata fundamentala pentru studierea problemei ilirilor.
2. Narenta - in croata Neretva - este un rau in Bosnia-Hertegovina si Croatia, care se varsa in Marea Adriatica printr-o delta.
3. Appianus din Alexandria a fost un istoric roman de origine greaca, care a trait in timpul domniilor lui Traian, Hadrian si Antoninus Pius In opera sa de 24 de volume „Istoria Romana”, el trateaza istoria popoarelor cucerite in ordinea subjugarii lor (galii, cartaginezii, macedonenii), acordand o atentie deosebita descrierii razboaielor civile (133-131 i.Hr.), Appianus fiind considerat unul dintre cei mai insemnati istorici ai Republicii si Imperiului Roman.
4. Vasile Parvan, „Getica, o protoistorie a Daciei”, editie ingrijita, note, comentarii si postfata de Radu Florescu, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1982.
5. Mircea Musat, Ion Ardeleanu, „De la statul geto-dac la statul roman modern”, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983.
6. Victor Eftimiu - nascut la 24 ian. 1889 la Bobostita -Albania, decedat la Bucuresti, in noiembrie 1972, a fost scriitor, eseist, si traducator roman originar din Albania, membru al Academiei Romane si director al Teatrului National.
7. Cuvantul pelasg ii desemneaza si pe stramosii romanilor in orizontul dacic si este atestat pentru prima oara de istoricul Herodot in „Istorii”.
8. Victor Eftimiu, Cuvant inainte (transmis editurii Minerva cu putin inaintea mortii sale, la cartea „Cetatea Rozafat”, folclor albanez, intocmita de Focioni Miciacio, aparuta la Ed. Minerva, Bucuresti, 1974.
9. Theodor Capidan, „Romanitatea Balcanica”, Monitorul Official, Bucuresti, 1936
10. Savant german (n. 28 septembrie 1856, in Bavaria), specializat in cultura si literatura bizantina.
11. Eqerem Çabej, „Hyrje në historinë e gjuhës shqipe”, Tiranë, 1971.
12. Die Volksdichtung der Balkanlander in ihren gemeninsamen elementen, 1902.
13. Comisel Emilia, O cercetare de folclor in R.P. Albania, in revista de folclor nr 1-2, 1960.

 
  Alte titluri din categoria "Cultura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 18
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Spiritualitate

  Interviu

  Caleidoscop

Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2018
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising