Home : Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE REVISTA DRITA GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Ermir Nika: Pantofii dictatorului
Marius Dobrescu
 
Literatura, NR. 15 - Iunie 2018
 



Poate ca nu oricare dintre cei care au calatorit prin lume isi da seama cand in viata lui se iveste nirvana. Daca as accepta ceea ce afirma budistii in filosofia lor despre nirvana, atunci ar trebui sa afirm ca omul este stapanul propriei libertati. Deseori i se intampla sa se confrunte cu situatii dintre cele mai surprinzatoare; si pentru ca fiinta umana este martora propriei ei aparitii pe lume, este un adevar amar faptul ca, din tot trecutul acesta, nu se poate trage nicio concluzie. Si asta pentru ca niciunul dintre noi nu este convins ca a trait intr-adevar sau tot ceea ce i s-a intamplat a fost doar o iluzie, o scanteiere unica ce a palpait pret de o clipa in galaxie. Apoi, in om se naste dorinta nebuna de a povesti despre el insusi si despre cele care i s-au intamplat in calatoria aceasta vremelnica, in sfera iluzorie pe care o numim viata.
Astfel, si eu am trait in sfera mea si m-am invartit pe o orbita fara limite, cu o relativitate asemanatoare celei cu care se misca corpurile ceresti. In interiorul acestui spatiu translucid, strabatut de intuneric si de lumini, de vorbe si de taceri, in care te simti stapan sau victima, protagonist sau martor in acelasi timp, eu ma aflu inca, observand urmele pe care noaptea le-a lasat in creierul meu. Chiar si azi, cand mintea imi este limpede, iar judecata mi-a devenit clara, observ ca nu exista vreun om pe care sa-l intereseze daca traiesc sau daca am trait vreodata, daca am impartit cu el aerul sau orice altceva. Iar gandul acesta ma infurie din cale-afara.
In copilarie, parintii imi cultivau ideea ca eu, spre deosebire de ceilalti copii de varsta mea, eram un copil inteligent. Astazi, unul dintre lucrurile la care tin este sa retraiesc, chiar si o singura data, ceea ce s-a dus cu trecerea anilor. Dar, din pacate, totul este concentrat intr-un cadru retrospectiv tremurator si, ori de cate ori incerc sa sintetizez cele intamplate, nu stiu de ce memoria mi se opreste la Drini, colegul meu din anii studentiei. Si, ceea ce mi se pare mai ciudat sub greutatea sentimentelor tinute cu greu in frau, este faptul ca amintirea lui este legata inevitabil de pantofii pe care-i purta in timpul studentiei. S-ar putea ca asta sa sune oarecum absurd, dar si lucrurile aparent ilogice au logica loc.
In perioada aceea eram studenti la Institutul de cultura fizica „Vojo Kushi” si ne simteam al naibii de fericiti in locul izolat de lume si de atmosfera generala, un loc ce ramasese ca un fel de insula in marea de angoase si panica, aparuta mai ales dupa Plenara a patra a PMA (Partidul Muncii din Albania - comunist, nota trad.), cand paream cu totii niste personaje scoase din filmele mute cu Chaplin. Si pentru ca eram foarte tineri, multe lucruri le intelegeam prin prisma a ceea ce traiam, simtind in acelasi timp responsabilitate pentru pasii pe care-i faceam pe drumul dificil si serpuitor a ceea ce numeam viata. In anii aceia, oamenii se cufundasera intr-o uniformitate ce pornea de la imbracaminte, tunsoare, gandire, logica, gesturi si vorbe.
Ceea ce-l facea pe Drini interesant si diferit de noi ceilalti erau tocmai pantofii lui. Chiar si acest fapt atat de banal avea un motiv greu de digerat. Familia lui Drini era o ramura a neamului din care se tragea dictatorul. Numai ca el, spre marea noastra uimire, nu vorbea despre asta, poate ca sa nu-i umileasca pe colegi si pe cei din jurul sau. Asa ca incerca sa fie cat mai modest si mai corect in orice gest si in tot ceea ce facea. Iar asta era pentru noi un fapt destul de graitor. Printre ceilalti colegi, in aspectul lui exterior se observa foarte clar ceva ce-l diferentia, si anume hainele pe care le purta, diferite de ale noastre, ca sa nu mai amintesc aici uniforma de doc albastru a colegilor nostri chinezi, intalniti frecvent pe coridoarele inguste si in salile de curs in care se agitau grupurile de studenti straini de orientare marxista. El si cei din familia lui se imbracau in general cu hainele pe care dictatorul le scotea din garderoba dupa ce le purta o vreme si, conform gradului de rudenie, Drini capatase pantofii aceia.
- Cand le-a impartit, eu m-am ales cu astia, a soptit intr-o zi, dupa ora de educatie fizica.
Aceste cuvinte, rostite fara voia lui, ne-au facut pe noi, ceilalti, sa fim mai atenti, pentru a afla si alte amanunte despre pantofii lui. Mi-am amintit fara sa vreau legenda de dupa moartea lui Skanderbeg, cand ienicerii i-au dezmembrat trupul, iar fragmentele de oase si le-au atarnat la gat ca amulete. Din cercetarile facute, am aflat ca pantofii aceia cu o linie clasica, deloc potriviti cu varsta lui, fusesera purtati de dictator cu ocazii speciale, in timpul vizitelor in strainatate. In cercurile intelectuale din facultate circula zvonul ca tocmai incaltarile acelea il facusera pe Hrusciov sa bata cu pantoful in tribuna ONU. Iar asta pentru ca nu suportase ca pantofii lui Enver Hodja sa le faca concurenta pantofilor sai. Si asta cand? Tocmai la conferinta celor 81 de partide din lagarul socialist, ce a avut loc la Moscova, in 1960. Pentru statul comunist care conducea Albania in acei ani, pantofii lui Drini ne pareau ca sunt calcaiul lui Ahile. Ba chiar, in vreme ce ne grabeam la prima ora de curs, ne straduiam sa pasim in acelasi ritm cu Drini. Si de ce nu? In ritmul acela pasea atunci intreaga tara. Aveam in minte faptul ca pasim si noi in ritmul istoriei si ca acesta era cel mai bun mod de a ne adapta exigentelor regimului. Lumea se afla sub extazul Beatles-ilor, in vreme ce pentru noi nu exista o satisfactie mai mare decat aceea de a organiza, in secret, vreo serata cu muzica rock, care in anii aceia era complet interzisa.
Acum, cand imi amintesc de momentele astea, inteleg ca ceea ce indrazneam sa organizam era intr-adevar o mare nebunie, urmarea degringoladei colective dintr-un regim dement.
Si mai tin minte ca, in clasa, Drini se aseza pe randul din fata si-si intindea picioarele lungi ca de cocostarc numai si numai ca sa-si poata expune pantofii solemni si stralucitori. Drept pentru care si profesorul care ne preda istoria partidului, ori de cate ori ajungea sa ne vorbeasca despre intrigile sovietice care scindasera lagarul socialist sau uneltirile grupului revizionist, isi fixa privirile pe pantofii lui Drini, ca si cand ar fi asteptat aprobarea de acolo. Iar chipul lui se imbujora subit si se deschidea de fericire atunci cand unul dintre picioarele lui Drini isi schimba pozitia, in semn de incuviintare pentru vorbele sale. In schimb, atunci cand picioarele ramaneau nemiscate, intr-o pasivitate suspecta, cu profesorul se intampla exact contrariul: devenea palid la fata, se strangea ca un arici in coltul lui si se prefacea ca are treaba cu condica, evitandu-ne privirile.

Dar, rememorand acum anii aceia, nu pot sa nu mi-o amintesc pe Sumba, fata de culoare din Africa de sud, care, in anii apartheidului, studia filosofia marxista in Albania. A fost chiar fata care mi-a naruit visele, care mi-a stins cel mai sublim sentiment, aparut prima data in viata mea, iubirea.
Era cu doi ani in urma mea la o alta facultate, dar ne intalneam aproape zilnic pe poligonul de tir care se afla undeva, in apropierea campusului universitar. Aceste intalniri, oarecum „intampla­toare”, m-au ajutat sa ma apropii de ea. Dupa multe tentative umilitoare, am ajuns sa-i propun sa ne casatorim, dar ea m-a refuzat pe motiv ca hotarase sa-si consacre viata revolutiei. De aici mi s-a tras o tristete sfasietoare. Paseam pe strazi dezorientat repetand intruna: „Sumba, de ce... de ce...? Avem un viitor inainte. M-as trezi devreme, iar tu mi-ai pregati micul dejun.” Traiam un adevarat cosmar, imposibil de suportat, imaginandu-mi-o cum se taraste prin jungla cu pusca in spate. Cu cartusiera intr-o mana si cu o grenada in cealalta. Cu toate insistentele mele, ea era hotarata: niciun pas inapoi. Iar eu a trebuit sa ma supun deciziei ei, chiar daca nu eram condus de principii fataliste.
Intr-o dimineata, Sumba a plecat cu o masina militara spre aeroportul Rinas. Nu pot sa-i uit batista, pe care o flutura cu mandrie din geamul masinii. Desi eram convins ca idealurile noastre erau opuse. Multi ani dupa aceea am aflat ca Sumba devenise o activista importanta pentru apararea drepturilor omului in Africa de sud si ca fusese executata public dupa ce a fost prinsa, ranita grav in urma unei ambuscade, de catre fortele contrarevolutionare. Ani in sir mi-a fost imposibil sa ma obisnuiesc cu ideea ca Sumba nu mai traia. Noaptea aveam cosmaruri, iar ziua mi-o petreceam in fata paharului si printre nori de tigara, singurii mei prieteni in momentele acelea grele. (...)

Legat de ceea ce am spus pana acum si pentru a fi sincer pana la capat nu pot lasa in afara povestii un fapt incontestabil: in timpul seratelor dansante, fetele pe care Drini le invita la dans se fereau ca dracul de tamaie sa calce involuntar pe acele relicve bine lustruite ale glorioasei istorii a poporului nostru. Iar cand eram scosi la actiuni de munca voluntara, la sapat canale sau terasat, dis de dimineata, somnorosi, ni se intampla adesea sa auzim vocea taraganata a lui Drini, care ne sfatuia in gluma:
- Aveti grija, nemernicilor, sa nu faceti greseala sa ma calcati pe bombeu, ca stiti ai cui au fost pantofii astia!
- Sigur ca stim, ii raspundeam somnorosi, caci stiam ca datorita acelor relicve binecuvantate dormitorul nostru fusese botezat de locuitorii din sat „hotelul nomenclaturii”.
Pentru tinerii de astazi, toate acestea pot parea balivernele unei minti ratacite. Si ca toata distractia noastra in timpul acestor campanii de munca sau saptamani de pregatire militara consta in manjirea colegilor cu pasta de dinti in timp ce dormeau, ori scrijelirea numelui pe patul pustii model 56. Despre sex nici nu putea fi vorba. Intr-una dintre dupa amiezile acelea fierbinti, pe cand ne spalam la cismelele montate in tabara, ni s-a comunicat ca putem dormi la satenii din apropiere. Imediat dupa asta, ne-am aliniat pe platoul unde se ridica, in fiecare dimineata, drapelul, iar secretarul organi­zatiei de tineret si primarul au inceput sa ne repartizeze, cate doi-trei, pe la casele satenilor. Pe mine si pe Berti ne-au repartizat in familia unui Erou al Muncii Socialiste, care, in anul acela, cu randamentul pe care-l avea, muncea in contul anului 2013. Dar, cand l-am cunoscut, am ramas cu gura cascata, daca as putea sa ma exprim asa. Inca din copilarie, imaginea mea despre eroi era cea a unor indivizi cu insusiri supranaturale. Imaginea acestui erou, care ne-a primit in casa lui de chirpici, era cea a unui barbat sleit de puteri, indoit precum un semn de intrebare, cu maini aspre ca smirghelul si pielea arsa de soare, dar cu o expresie de mandrie ce i se citea pe fiecare trasatura a chipului. In vreme ce sorbeam cate o cana cu iaurt rece, Berti a observat un lucru neobisnuit. Mi-a facut un semn si mie, iar eu mi-am aruncat privirea intr-acolo si ce sa vezi: sus pe perete, incadrat intr-o rama de lemn vopsita cu vopsea ordinara, unde se aflau poze de familie facute in momente deosebite, se lafaia si portretul dictatorului. Ne-am privit tacuti unul pe altul, incercand sa intelegem ceva, dar ne-a fost imposibil sa pricepem care era rostul tabloului acela pus printre pozele de familie. Asa ca Berti l-a intrebat pe omul din fata noastra:
- Pot sa va intreb ceva? a inceput el pe un ton respectuos, incercand sa scoata ceva de la colectivistul care tocmai isi indeplinise cu succes norma zilnica si care parea atat de ostenit, incat aveai impresia ca avea sa adoarma langa noi.
- Pofteste si ma intreaba, nu te codi prea mult! i-a raspuns el lui Berti, privindu-l direct in ochi.
- De ce ai pus fotografia conducatorului printre pozele de familie? N-ar fi fost mai bine sa o pui intr un loc special, ca sa iasa si mai mult in evidenta?
Taranul a clipit din ochii obositi, s-a gandit putin la cuvintele celuilalt, a privit spre nevasta-sa si, cu o solemnitate pe care nu i-ai fi putut-o banui, ne-a raspuns:
- A, nu, nu. Eu l-am simtit mereu pe tovarasul Enver ca pe unul de-al casei, el ne-a deschis ochii, pe cuvant. Mi-as da si viata pentru el si pentru Partid, daca ar fi nevoie. Asta am sa le las cu limba de moarte si copiilor, a zis el cu ochii sclipindu-i de emotie.
Berti a strans din buze ca nu cumva sa schiteze vreun zambet, in vreme ce eu mi-am strans maxilarele, apoi ne-am privit unul pe altul pentru a fi sigur ca nu vom izbucni in hohote de ras.
Noaptea n-am putut sa inchid un ochi. Stateam intins pe o rogojina veche, iar mirosul de varza si ardei prajiti mi se impregnase adanc in suflet si-mi provoca cele mai diverse ganduri. Poate ca pentru prima data in viata indrazneam sa fac autopsia regimului in care traiam. De data aceasta, propaganda si literatura cu care fuseseram intoxicati inca de mici se dovedeau, in fata realitatii, egale cu zero. Taranul albanez fusese aruncat in cea mai neagra mizerie, dar partea cea mai rea era ipocrizia cu care-si amagea existenta el si copiii lui. Un lucru imi era clar: despre toate acestea nu trebuia sa vorbesc cu nimeni, nici cu colegii, nici cu fratele si poate nici cu tatal meu. Discutam cu ei despre orice si niciodata pana acum nu-mi trecuse prin cap ca as fi putut gandi altfel. Simteam pentru prima oara ca mi-e frica. Pentru mine si pentru familia mea. Umbra dictatorului staruia deasupra noastra asemenea norilor negri de noiembrie. Nu stiu nici acum de ce imi parea atat de cenusie perioada aceea a vietii mele.
La sfarsitul ultimului an de studii, in zilele agitate ale examenului de diploma, Drini a cunoscut-o pe Flora, fiica unul ofiter superior. Flora era o fata frumoasa si ravnita de toti colegii, mai ales daca avem in vedere faptul ca locuia in cartierul de vile al conducerii de partid. Tocmai pentru asta, si Flora tintea sus de tot, asa incat nebun ai fi fost sa speri ca ai fi putut ajunge la ea. In realitate, nici nu era vreo gasculita pe care s-o poti pacali, oricat de experimentat ai fi fost. In aceasta atmosfera care exista in jurul ei, Drini avea toate sansele sa se apropie de ea. Drept pentru care nimeni dintre noi nu s-a mirat vazandu-i valsand impreuna la serata de dupa examenul de diploma. Drini ii strangea mana cu putere, iar ea isi proptise cotul in umarul lui. El n-o slabea nicio clipa din priviri, in vreme ce ea parea absenta, privind tot timpul in jos, la pasii lor care se miscau in ritmul muzicii.
- Cred ca ai aflat ca sunt un om cu picioarele pe pamant, a inceput brusc Drini, intr-un moment in care ai fi crezut ca ea va reactiona la miscarile lui mult prea indraznete. Dar ea a incremenit si a ridicat privirea. Era o fata prea inteligenta ca sa nu inteleaga subtextul cuvintelor lui. Intr-o clipa i s-au perindat prin minte vilele oficiale, resedintele de pe malul marii pazite de garzi inarmate, automobilele cu perdeluta si calatoriile in strainatate.
- Sunt convinsa ca vei lasa urme adanci in viata mea, i-a raspuns, in vreme ce clipea ademenitor, iar cu degetele subtiri ii mangaia pieptul transpirat. Cei doi s-au apropiat si mai mult si nu s-au mai despartit pana la sfarsitul petrecerii, atunci cand majoritatea celor prezenti leneveau beti pe la mese, bolborosind dezlanat, iar altii fumau in fata ferestrelor deschise, in asteptarea primelor raze ale diminetii.
Dupa seara aceea, fiecare dintre noi urma sa se afle, aidoma marinarilor, pe mare deschisa, incercand sa infrunte valurile vietii. Adica sa lupte pentru supravietuire. Lipsea doar barca de salvare care sa ne poarte spre pamantul fagaduintei. Pentru femei, singura posibilitate ramanea plutitul pe langa tarm. Dar zeii nu se arata oricand si oricui. Flora era dominata de dorinte si ambitii inalte, fiind in acelasi timp si o aleasa a sortii. Ea stia foarte bine ca frumusetea e trecatoare si nu avea de gand sa se avante la intamplare. N-ar fi fost de mirare sa fie numita intr-un post diplomatic, la vreo ambasada, mai ales ca stapanea bine cateva limbi straine. Apoi, taica-sau n-ar fi putut accepta ca ginere pe oricine. Iar vocea i se auzea de departe, ca un bubuit de tun:
- N-am sa ingadui nimanui, care nu este demn pentru fata mea, sa treaca pragul acestei case! Nu suntem oricine. Vreau un ginere fara bataturi in palma si cu pantofii plini de noroi. Bagati-va bine in cap aceste vorbe si deschideti bine ochii! Ati auzit? striga taica-sau si aproape involuntar ridica degetul si-si indrepta privirea spre vila primului ministru.
Dar de data asta soarta parea ca tine cu Flora, desi Drini nu se remarca prin vreo calitate atat ca aspect exterior, cat si ca inteligenta. Se stia doar ca poseda arma aceea fermecata care pune pe fuga orice alt pretendent. Iar mie imi treceau brusc prin cap cuvintele pe care mi le spunea bietul bunica-meu: Raul il loveste pe om de la picioare. Cand mi am amintit vorbele acestea m-a cuprins o mare tristete, cu atat mai mult cu cat am inteles ca oamenii nu au venit egali pe lume, asa incat nici disparitia lor nu va fi la fel.
La un moment dat mi-a venit o idee nebuneasca: sa-i fur pantofii. Ba chiar tin minte ca, intr-un secret absolut, am intocmit si planul actiunii. Dar imediat mi-am revenit si mi-am spus ca, daca as fi fost prins, as fi fost trimis cu serviciul la mama naibii, in creierii muntilor, unde oamenii nu au putere nici sa si traga un glont in cap. Si am decis sa renunt la acest plan sinucigas. N-aveam de gand sa-mi sap singur groapa si cu atat mai putin familiei mele, care nadajduia mult ca voi avea o cariera exceptionala.
Timpul trecea in vartejul uniform al anotimpurilor si, pe nesimtite, ne cufundam tot mai inevitabil in mocirla cenusie a anilor, care ne tragea tot mai adanc si mai lipsit de speranta. An dupa an simteam cum ma schimb fara putinta de revenire. Nu ezit sa marturisesc ca, dupa Sumba, in viata mea n-a mai aparut vreo alta femeie. Cu trecerea anilor, mi-a fost foarte greu sa-mi gasesc sufletul pereche si omul cu care sa ma potrivesc. Asa incat n-am facut niciun efort in acest sens, lucru pentru care nu regret nici in prezent. Nu-mi pare rau ca in viata mea a fost doar Sumba, fata de culoare din Africa de sud, care a ravasit atat de tare viata unui tanar caruia la vremea aceea abia-i dadusera tuleiele.
Intr-o zi oarecare, in perioada cand lucram ca profesor de sport in zona Maqellara, printre profesori veseli si petrecareti, am primit o scrisoare recomandata pe adresa de acolo. Am intors plicul ca sa vad de unde-mi venea si m-am bucurat enorm vazand ca era de la Drini, colegul meu din studentie. Trecusera ceva ani fara sa ne vedem si-mi era dor de zilele si noptile petrecute impreuna in camin. Am fost si mai bucuros vazand ca in plic era o invitatie la nunta, in care eram anuntat ca, in prima duminica a lunii urmatoare, Drini si Flora aveau sa se casatoreasca. Atat de impresionat am fost, incat ochii mi s-au umplut brusc de lacrimi. Doi dintre prietenii mei isi schimbau viata, iar eu le fusesem aproape la fiecare pas pe care-l facusera pana atunci. Am privit in jur si am zarit muntii acoperiti de zapada. Acest decor mirific m-a facut sa uit momentele grele prin care trecusem pana atunci. Am inspirat adanc, iar aerul rece mi-a patruns in toate celulele trupului, racorindu-mi sangele care incepuse sa-mi fiarba. Deodata am simtit un tremur care ma strabatea din cap pana-n picioare ca un sarpe de gheata. Am privit din nou plicul mototolit. Ma voi duce, neaparat. Cu banii stateam cam rau, dar aveam sa ma descurc. Asa incat colegii s-au minunat tare de tot vazandu-ma intrand si iesind din magazine, cu bratele pline de pachete care miroseau a nou.
- L-au chemat la Tirana, ii auzeam pe ici, pe colo susotind, in vreme ce ma priveau cu invidie.
- Poate ca va fi avansat. Se spune ca in capitala au nevoie de arbitri.
Nu m-am grabit sa raspuns barfelor strecurate la o cafea. Timpul trecea cu o iuteala care nu ma impresiona decat pe mine.
Ajungand la Tirana tocmai inaintea ceremoniei, am observat ca nu erau prezenti toti colegii de facultate. Filtrul vietii noastre era pe atunci atat de fin, incat putini erau aceia care ar fi putut sa treaca printr-o asemenea proba care sa nu lase urme in existenta lor. Noi, cei ramasi, eram intr-adevar alesii soartei.
Ceremonia nuntii a avut loc intr-unul dintre cele mai luxoase restaurante din Tirana, situat pe dealurile din jurul lacului artificial. Organizarea a fost intr-adevar impresionanta, avand in vedere cata lume buna participa. Am avut ocazia sa vedem de aproape numerosi oameni care, in anii aceia, erau nume cunoscute in politica si administratia de stat. Dar cea mai mare curiozitate a noastra a fost sa-l vedem chiar pe conducator. Numai ca acesta intarzia. A inceput primul dans, s-a sfarsit si cel de-al doilea, iar dictatorul nu se ivea. Ce se intamplase, oare? Nu cumva dusmanii din interior si din exterior pusesera ceva la cale? Naiba stie ce ar fi putut fi! Imperialistilor, se stie, le stateam ca un pai in ochi. Am asteptat ore intregi, dar nici conducatorul, nici sotia lui nu au ajuns la nunta lui Drini. Totusi, pantofii lui straluceau in sala aceea in care mirele se avanta necontenit in vartejul dansului. Mult timp dupa eveniment, cand amintirea nuntii a inceput sa paleasca in memoria noastra, cateve rude ale Florei au raspandit un zvon care pe mine m-a dat peste cap: chiar din prima noapte, Drini se aruncase in patul nuptial cu pantofii in picioare. Cativa dintre ei, oameni cu capul pe umeri, au explicat faptul prin aceea ca pantofii ii dadeau un soi de siguranta in a fi barbat si a se comporta barbateste...

Acum ma surprind asezat pe un scaun de plastic, cu vechiul meu palton pus pe umeri, dominat de tristete, rasfirand pe masa cartile de joc in pensiunea aceasta pentru batrani singuri si gandindu-ma la mine, la prietenul meu, Drini, si la epoca aceea de trista amintire. De atunci si pana azi a curs multa apa pe Lana, iar copacii au infrunzit de multe ori. Lumea a cunoscut multe schimbari, a cazut Zidul Berlinului, iar Albania si-a lasat in urma izolarea. Mi-am amintit-o pe iubita mea, Sumba. Ah, draga mea Sumba, cum ne-am transformat noi doi asa: tu, o amintire, eu, un om sfarsit?! Si cine stie, tu poate esti acum aici, langa mine, si-mi asculti soaptele pline de regret. Dar eu nu te pot vedea. Mi-e teama sa nu ma transform intr-un om fara trecut. Ca sa fiu drept, trebuie sa declar ca si pe Drini il pomenesc mai rar, aproape ca i-am uitat chipul, desi pantofii lui imi staruie si acum in amintire, pantofi care fac parte din trecutul nostru comun.
Dar astazi trebuie sa accept cu durere ca Drini nu mai e printre noi. Si-a pierdut viata pe neasteptate, intr-un accident. Era perioada marilor schimbari, cand razboiul rece luase sfarsit o data pentru totdeauna, cand se astepta caderea Zidului Berlinului si cand in galaxie urma sa apara cometa Halley. O mobilizare generala s-a simtit in toata tara. Drini se urcase pe acoperisul blocului in care locuia pentru a vedea acest fenomen cosmic si, fara sa-si dea nimeni seama cum, a fost gasit jos pe asfalt, inecat in sange, cu capul spart si membrele rupte. Asa si-a gasit sfarsitul. In noaptea aceea iesise pe fuga din apartamentul lui si se urcase grabit pe acoperis ca sa vada cometa, singur si, mai ales... descult.
La ritualul funeraliilor sale au luat parte toate rudele si cunoscutii. Discursul de adio a fost intr adevar foarte miscator, scris de o mana experimentata. Atunci ne-am convins inca o data ca pierdusem un prieten drag, pe care nimeni n-ar fi putut sa-l inlocuiasca. Pe sicriu i-am pus un buchet de flori, un sal lucrat cu dragoste de Flora, sotia lui, si pantofii. I-am dat apoi un ultim salut, in vreme ce groparii il coborau intr-o lume guvernata de alte legi decat ale noastre.
In liniste, in vreme ce ma intorceam in orasul meu cocotat in caroseria unui camion de ocazie, imi rasuceam o tigara si ma gandeam la prietenul meu disparut. De data aceasta el se afla singur in fata unui mare mister. Iar eu, absolut involuntar, mi-l imaginam pe Drini descult, in mijlocul unei mari intersectii, infasurat in salul lucrat de Flora, cu buchetul de flori intr-o mana si cu pantofii dictatorului in cealalta, cautand pe sosea indicatorul. Drumul pe care urma s-o apuce era nesfarsit...
Aici se sfarseste povestirea mea. Sunt din nou suspendat intr-o sfera cu membrana subtire. Poate ca sunt doar un foetus, un embrion neformat, si tot timpul acesta n-am facut nimic altceva decat sa ma rotesc in acest vartej care vrea sa ma inghita. Mi se pare ca abia m-am trezit dintr-un cosmar. Si ca ma rotesc pe o orbita invizibila, la fel ca planetele in jurul soarelui. Gandurile mi se rostogolesc in emisferele creierului, iar pe chip imi apar riduri oribile. Sfera in care ma aflu se umple cu ceata si nu mai pot zari nimic. Acum ma aflu intr-o fortareata de marmura construita in forma de piramida, aud pasii oamenilor care se apropie si se indeparteaza pe rand, impinsi de curiozitate, pentru a vedea monstrul mumificat datand din epoca faraonilor.

 
  Alte titluri din categoria "Literatura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 15
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Spiritualitate

  Interviu

  Caleidoscop

Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2018
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising