Home : Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE REVISTA DRITA GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Proza albaneza contemporana. Arbër Ahmetaj: ALPENPERLE
Traducerea: M. Dobrescu
 
Literatura, NR. 16 - Iulie 2018
 



Anna Menem s-a prezentat fata cu parul despartit de o carare pe mijlocul capului. Pronuntandu-si numele, ea a facut o miscare delicata cu mana, ceea ce a dat un farmec deosebit serii aceleia. Era pe 28 februarie, ultima zi a “saptamanii branzei”. Seara era calduta, in ciuda ninsorii care acoperea poalele intunecate ale muntelui. In timpul zilei, un soare jucaus cand aparea, cand disparea in spatele norilor subtiri. Ma aflam in locul acela pentru a participa la un seminar avand ca tema unele noutati in tratarea durerilor in cancer. In timpul sedintelor, conferentiarii prezentasera cu destula elocinta ultimele tratamen­te, noile molecule, sistemele terapeutice si chiar fotografii si scheme practice. Eram obosit, aveam chiar un gust amar pe limba. Cand fata si-a spus numele, primul lucru pe care l-a facut creierul meu a fost sa-l desparta in silabe, sa constate cum sunt receptate miscarile limbii si, nu stiu de ce, am avut senzatia unui sarut: unu-a-nna, doi-me-nem. I-am privit parul despartit cu o carare pe mijloc si am ghicit o simetrie, o armonie generala in toata fiinta ei. Indata dupa asta, a inceput harababura. Numele meu cu origini balcanice parea a strica pacea si linistea serii. Printre picioarele noastre s-au ivit doua pisici, dar nu cu miscarile lor cunoscute, elegante si blande, ci aproape izbindu-se de noi. Ea tocmai incerca sa-mi pronunte corect numele si, ori de cate ori gresea, izbucnea intr-un ras molipsitor. Razand, in obraji ii apareau doua gropite dulci, care pareau a se topi apoi in rozul pometilor. Isi cerea scuze si incerca din nou. Radea, iar la un moment dat a reusit: Arbër! E greu de invatat, dar la fel de greu de uitat, mi-a spus. I-am zis ceva despre pisici, despre luna februarie, dar ea ori nu era atenta, ori n-a inteles. Astepta sa vina chelnerul ca sa-i ceara ceva. Mi se parea ca discut cu o figuranta de film, una dintre acelea care trebuie sa stea fixate la bar, cu participarea cronometrata la secunda. Cand am dus paharul la buze, am simtit un gust ciudat. Fernet Branca, a spus si a ras din nou. O bautura amara, de ce nu razi si tu, m-a intrebat deodata. Am incercat sa-i explic ca n-aveam chef. Gresesti, a zis. Don’t bring everybody down, mi-am amintit versurile cantecului “Don’t worry, be happy”. A dat paharul peste cap si a ras din nou. Asta nu e fernet, e Campari. Parul ei cu carare pe mijloc tremura impreuna cu obrazul delicat, totul parea ca rade odata cu ea. Un grup de turisti cu copii mici au trecut galagiosi pe langa noi. Ea le-a daruit unul dintre zambetele ei cele mai fermecatoare. Ca sa reinnod discutia, am intrebat-o cu ce se ocupa. “Business­women”, a spus si a izbucnit iar in ras, ca si cand nu exista lucru mai comic decat sa fii femeie de afaceri. N-am mai insistat, poate ca nici nu voia sa vorbeasca prea mult despre asta. Eram intrigat de reactia fernetului. Din fundul stomacului mi se ridicau valuri de caldura, ca si cand n-as fi baut o bautura neagra si rece, ci un pahar cu raze fierbinti de soare. “Dar tu?”, m-a intrebat brusc. “Farmacist”, i-am raspuns. “Oh, a facut ea, de asta esti asa curat, aproape steril...!”. Camasa mea alba sclipea orbitor in lumina albastra a lampilor din restaurant. Am incercat sa limitez sensul cuvintelor ei doar la aspectul meu exterior. Am zambit subtire. “Razi mai mult, mi-a zis ea, munca ta nu e usoara, clientii tai sunt in primul rand pacienti, oameni bolnavi. Nu cred ca e usor sa razi in meseria ta. De ce ai venit aici?”.
“O conferinta internationala despre metode noi in tratamentul cancerului”. Brusc, ea s-a incruntat. Un spasm usor i-a strabatut chipul, ca un curent de aer rece. Ca si cand bautura de adineauri ar fi fost un pumn de ace de gheata si nu cateva inghitituri de campari rosu si parfumat. Incetul cu incetul, sala restaurantului s-a umplut cu clientii hotelului SPA. Printre ei au inceput sa soseasca si colegii mei de la seminar. “O sa iei pranzul cu ei sau cu mine?”. Intrebarea semana mai mult cu o invitatie. “Cu tine, i-am raspuns repede, nu am de gand sa rumeg la cina tot ce am auzit astazi”. Ea a ras. S-ar fi parut ca momentul de nesiguranta, cu tremurul acela usor, trecuse. Ne-am asezat la o masa de doua locuri si am comandat o sticla de vin alb “Heidi”, numit in limbaj modern “Pagan”. Strugurii din care se face acest sauvignon alb sunt cultivati la 1200 m peste nivelul marii. La inceput a fost un vin dur, salbatic, dar cu trecerea anilor podgorenii au obtinut o specialitate rara, un vin cu un gust special. Masa masiva si scaunele grele, sculptate, contrastau cu fetele de masa albe ca zapada, cu lucratura de mana. Chelnerita, o femeie in jur de 50 de ani, vorbea franceza cu un pronuntat accent german si era imbracata in stilul muntencelor din zona, din prima jumatate a secolului trecut. In valea aceea adanca dintre munti, unde izvora Rhonul, traditiile erau respectate punct cu punct. Chiar si hotelul modern, construit pe o coama de munte, intre doua paraie care se varsau cu zgomot in Rhon, avea ceva din stilul local, jumatate din piatra, jumatate din lemn. Intre peretii acestia traditionali, turistii beneficiau de conditii dintre cele mai moderne, in primul rand de o piscina cu apa sarata, construita pe locul unui lac alpin nascut dintr-o mare secata in urma cu milioane de ani. Pe cand ne terminam cina, chelnerita ne-a intrebat daca mai dorim ceva: “Un peste din marea care a fost aici cu milioane de ani in urma”, a spus Anna si hohotele noastre au acoperit zgomotul din sala restaurantului. Privirile catorva batrane ne-au urmarit in vreme ce ieseam.
Afara, un vant caldut reusise sa escaladeze varful muntelui si sa ajunga la noi. Primavara nu mai e departe, am spus aproape in acelasi timp. Am ras din nou zgomotos. Am luat apoi liftul pana la etajul al doilea si, cand i-am aratat usa camerei mele, ea a izbucnit din nou in ras. Printre chicoteli mi-a spus: a mea e chiar vizavi. Ne-am urat noapte buna si am inchis in urma noastra usile grele din lemn masiv.

***

A doua zi a seminarului. Cu ajutorul unor diapo­zitive amanuntite era descrisa groaznica boala. Mecanismul de proliferare, posibilitatile de inter­ventie farmaceutica. Tipuri diverse si gravitatea fiecaruia, metodele de diagnosticare precoce, tratamente. Eu eram insa cu gandul la ea. Femeia aceea era opusul cancerului, era viata in persoana, perfecta, optimista, plina de armonie si simetrie – in jurul a treizeci si cinci de ani – o femeie care isi pastrase silueta si tiparele uneia de douazeci, prospetimea pielii si naivitatea zambetului. Seara trecuta ea patrunsese brusc in viata mea, asemenea unei raze de soare intr-un pod intunecos. Gasise acolo stereotipuri, vechituri inutile, cutii cu sentimente zavorate si tot felul de obiecte prafuite. Miros de gutuie, parfum si sapunuri vechi, cum gasesti prin cuferele batranelor din Balcani. Patruzeci si cinci de ani incercasem sa-mi sigilez pentru eternitate sentimentele nefolosite, ba chiar neatinse vreodata, ma consacrasem trup si suflet meseriei mele, cresterii copiilor, iubirii pentru prima si singura dragoste a vietii mele. Lumea din jur imi era indiferenta. Femeia aceea strapunsese cu forta zambetului ei ceea ce mi se parea a fi de nepatruns: tristetea pe care ti-o aducea autoizolarea, indiferenta pe care ti-o impune respectarea fidela a unui cod nescris de comportament, si scosese la iveala acele fatete ale sufletului meu care pana atunci statusera in intuneric. Sufletul meu se aratase nesimtitor in fata exploziei teribile a emotiilor spontane, le neglijase, le ignorase in numele unui scop fix: sa fac ceva si sa fiu cineva in viata. Uitasem ca-mi atinsesem acest scop cu cincisprezece ani in urma, ca de atunci nu-mi mai fixasem un alt obiectiv, ca ramasesem, precum strajerii lui Hamlet, sa pazesc castelul, uitand ca acest castel se naruie din interior, nu de pe ziduri, si ca distrugerea lui nu avea nimic eroic. La pranz am luat masa cu colegii farmacisti, medici si farmacologi de la cele mai vestite universitati europene. Toti pareau oameni sanatosi, optimisti. Imbracati cu haine cumparate de la cele mai vestite case de moda. Studiasera si continuau sa studieze in domeniul cel mai complex al stiintei umane: trupul omenesc. Stiau totul despre anato­mia, fiziologia, biochimia si patologiile orga­nismului omenesc. Erau partea gri a creierului uman, faceau eforturi pentru salvarea vietii omului – a acestui dar dumnezeiesc teribil de delicat, limitat in timp, nerepetabil, genial. Prezenta mea printre ei mi s-a parut, brusc, nefireasca. Femeia cu nume simetric si cu ras vesel imi parea mult mai apropiata. Era femeie. Si asta era de ajuns. Si poate ca nu mai era nevoie de altceva.

***

Seara, in micul restaurant fusese schimbata po­zitia meselor. Patronul hotarase sa ne faca o surpriza. A vrut sa-i amestece pe seminaristi cu clientii hotelului SPA. Ideea a fost imbratisata de toti, cu atat mai mult cu cat patronul ne oferea un aperitiv gratis si nu orice aperitiv, ci sampanie si ton rosé de Marea Nordului. In Elvetia, oamenii sunt altfel, nu sunt ca noi. Imaginati-va cum ar reactiona cei mai celebri medici de la Tirana, Belgrad sau Atena, daca ar fi pusi sa cineze impreuna cu pacientii unui centru de tratamente termale? Prietenii mei balcanici isi pot imagina imediat strambaturile, indignarea savantilor, a halatelor albe, a farmacistilor. Alaturi de cine sa stea, de batrani si batrane suferind de reumatism, care nu pot folosi normal lingura, cutitul, furculita? Cu aceia care-si varsa paharul de vin pe camasa din pricina parkinsonului? Care au probleme cu prostata si vezica urinara? E de neimaginat o asemenea cina. Dar ceea ce pare atat de imposibil, aproape jignitor pentru medicii din cartierul acela al lumii de unde vin si eu, e nu numai posibil, ci de-a dreptul entuzias­mant pentru colegii mei elvetieni si europeni. Cina a inceput zgomotos, fara protocol, oamenii incercand sa se aseze acolo unde le convenea, mai aproape de cutare sau cutare doctor, de acest domn sau acesta doamna. Eram si eu in aceeasi situatie. As fi vrut cu orice pret sa ma asez langa Anna. Chipul ei ma bantuise toata ziua si asteptam cu nerabdare ca ea sa apara, sa vina la mine si sa stam alaturi. Minutele treceau si momentul aperitivului se apropia de sfarsit. Patronul localului se plimba cu sticla de sampanie in mana, cand Anna si zambetul ei contagios s-au ivit in usa. Patronul s-a intors spre ea si, intinzandu-i un pahar, i-a turnat tot ce se mai afla in sticla, insotindu-si gestul cu cateva cuvinte amabile: Ultima picatura, cea a dragostei – goutte d’amour – i-o oferim doamnei Anna Mennem. Cu intarzierea aceea, ea isi realizase scopul, ajungand in centrul atentiei. Zgomotele din sala se stingeau incetul cu incetul. Dupa ce s-a sarutat cu patronul localului, un neamt cu niste mustati ca niste coarne de tap, ea s-a intors catre cei prezenti: Cheers to everybody! Ridicand paharul, o raza de lumina a strabatut cristalul si s-a rasfrant jucausa in ochii ei. Toti cei prezenti au strigat in cor: Cheers! Posi­bilitatea de a ma plasa langa ea se indeparta cu viteza luminii. Dupa aceasta intrare exuberanta, ea a strabatut sala, salutand in stanga si-n dreapta ca si cand i-ar fi cunoscut pe toti, apropiindu-se de mine: “Cum a fost azi, farmacistul meu?”. “Singur printre oameni, trist, nu crezi?”. “Gresit, a spus ea, ia razi putin”. Vorbele ei mi s-au parut mai degraba un ordin care trebuie aplicat repede si exact. Don’t bring everybody down, mi-am amintit cuvintele cantecului “Don’t worry, be happy”. Chelnerii au inceput sa serveasca la mese, iar noi am scapat de privirile celorlalti. Ea a gasit un loc liber si s-a asezat. Trei scaune mai incolo, vizavi, era inca un loc liber. Mi l-a aratat cu degetul, iar eu m-am grabit sa-l ocup. Cina incepuse. Cei prezenti discutau, comentau, radeau, zambeau, barfeau, schimbau ocheade. Un farmacolog german a tinut o scurta cuvantare in centrul careia se afla eficacitatea terapeutica a rasului intr-o multime de maladii. El a pomenit si termeni stiintifici precum “la liberation en grand quantite des endorphines”, modularea raspunsului cerebral din cauza supradozei de aminat etc. Ceea ce au inteles oamenii din spiciul lui a fost ca una dintre cauzele imbatranirii premature a germanilor si nordicilor, in general, este utilizarea “rationala, aproape carteziana a rasului”. In sala au izbucnit rasete. Apoi, discutia s-a fragmentat pe grupuri sau la aceeasi masa, intre patru-cinci persoane. La masa noastra se discuta despre literatura. Cineva il amintise pe Asturias, apoi pe Marques, eu am adaugat ceva despre Cortasar. Anna a trecut la literatura braziliana si ne-a intrebat daca am auzit de Paolo Coelho. Desigur ca toti auzisera de acest autor faimos al “Alchimistului”! Modul cum vorbea a atras atentia celor de la alte mese. Oamenii au inceput sa comenteze calitatile stilului lui Coelho, sa i enumere titlurile, cand Anna a ridicat vocea si a intrebat aproape intreaga sala daca e cineva care citise romanul “11 minute”. Dupa un moment de murmure, s-a vazut ca nimeni dintre cei prezenti nu citise romanul. Un chimioterapeut francez a spus ca citise un articol despre aceasta carte, din care isi amintea doar o fraza: “11 minute” este romanul cel mai putin catolic al lui Coelho. Nu am citit cartea, a spus el, asa ca nu pot s-o judec dupa acest articol. Ceilalti au ridicat din umeri. Timpul alocat unui roman necitit fusese suficient. Oamenii se pregateau sa-si reia vechile subiecte de discutie, cand: “Eu sunt personajul principal al acestui roman!”, a spus Anna, razand ca si cand i-ar fi sfidat pe toti. Se pare ca cei prezenti n-au dat o atentie prea mare vorbelor ei, care au pus de fapt punct cinei. Comentariile literare au incetat, lasand loc complimentelor pentru exce­lenta organizare a mesei, pentru calitatea vinului si atmosfera destinsa.
Aerul ceva mai cald anunta venirea primaverii. Ziua fusese frumoasa. Pamantul mirosea a iarba proaspata. Anna mergea alaturi de mine in ceea ce se numea plimbarea de seara. Chiar daca fuma, parfumul ei imi gadila din cand in cand narile. Imi placea. La un moment dat a calcat pe o piatra si a fost cat pe ce sa cada. S-a sprijinit de bratul meu, pe care l-a lasat dupa cateva secunde. “Ma simt foarte bine in prezenta ta!”, mi-a zis. “Si eu!”, i-am raspuns, punandu-i mana pe umeri.

***

A doua zi m-am trezit devreme. Era ultima zi a seminarului nostru, care incepea la ora 10. Pe la opt am luat telefericul si am coborat in primul sat mai mare. Langa biserica si gara se afla o mica librarie. Tanara care vindea carti, reviste si ziare, inainte de a ma saluta, m-a intrebat: “Si dvs. tot pentru romanul lui Coelho? Am vandut toate exemplarele. Maine primesc altele”. “Buna dimineata, m-am prefacut eu ca nu inteleg, dati-mi ziarul Le temps, va rog”. Privindu-ma oarecum mirata, mi-a intins editia de duminica, cea care are un supliment literar. Am platit si am iesit din librarie. La seminar am ajuns la timp. Colegii tocmai urmareau un rezumat al lucrarilor din zilele precedente, de care pareau prea putin interesati. Ziua aceasta fusese programata mai mult ca zi libera. Dupa amiaza aveam sa facem o excursie la ghetar. Anna imi promisese ca va veni cu noi. In ziua aceea voia sa renunte la baia cu apa sarata din marea preistorica. La ora 12 am luat autobuzul si am coborat la telefericul ce avea sa ne duca pe varful muntelui, unde vom lua pranzul la unul dintre numeroasele restaurante din zona, iar dupa aceea fiecare putea sa faca tot ce-i trecea prin cap. Fuseseram echipati cu harti si pliante, ca si cand ne-am fi dus la capatul pamantului. Cu Anna m am intalnit la statia de teleferic. Am facut o incercare de a ramane singur in cabina cu ea. N-a fost posibil: un grup galagios de schiori a urcat impreuna cu noi, umpland pana la refuz cabina. Spre norocul nostru, la prima statie au coborat. In partea a doua a urcusului am fost singuri. Ea avea obrajii trandafirii si buzele rosii. Eu, cu retinerea mea academica si cu camasa alba. Ea, in haine de sport potrivite cu muntele, eu cu hainele de la seminar, costum, cravata, pantofi de oras. Ea a ras de mine. “Unde mergi asa? E zapada, sunt stanci acolo sus. Si cer albastru, dar tu nu esti pasare, sa zbori.” Am privit-o drept in ochi. Simteam ca in ochii ei si prin geamul transparent al cabinei, spanzurata la sute de metri deasupra haului, imi vad viitorul. Asa riscant, traversand o prapastie de gheata sterila ca si camasa mea si alb precum zapada de jos. O lacrima neasteptata ivita in coltul ochiului mi-a tulburat privirea. Poate ca Anna mi-a simtit momentul acesta de slabiciune, pentru ca a intins mana si, cu degetele ei lungi, mi-a sters inceputul acela de lacrima. “Ai ochi frumosi, ochi de caprioara ratacita in ceata”, mi-a soptit si si-a apropiat pret de o secunda buzele de buzele mele. S-a retras apoi repede si a observat ca noi doi nu ne cunoastem. Aceasta atractie este efectul primaverii, e intamplatoare, trecatoare ca si peisajele care trec pe sub noi. Avea dreptate. Eram straini unul-altuia.
I-am spus ca ma simt bine in preajma ei, ea mi-a replicat ca fusese prima care a spus asta. Dar pe buze simteam inca delicatetea sarutului ei si am fost tentat o clipa sa-mi trec limba peste buzele sarutate de ea. Imi era rusine, o rusine de copil, cum nu mai simtisem decat cu multi ani in urma, atunci cand in spatele unei stanci ude de ploaie, pe cand pazeam caprele impreuna cu Djemile, ea ma sarutase apasat pe obraz. Imi petrecusem apoi toata seara in fata oglinzii, incercand sa descopar urmele buzelor ei pe obrazul meu rotofei, copilaresc. Ma uitasem si a doua zi in oglinda si nimic, nicio urma, nici macar cat lasa pestele in apa sau sarpele printre stanci. Niciun semn al sarutului, care atunci se topise adanc in sufletul meu, pentru ca sa apara tocmai acum, aici, in Elvetia, dupa 35 de ani. Un an mai tarziu, Djemile se maritase si disparuse din inima si din viata mea. Anna intelegea starea in care ma aflam. “Nu ma asteptam sa fii atat de fragil, aseara pareai mai voinic, mai puternic. Poate pentru ca suntem atat de aproape unul de altul, si-ti vad ridurile si parul inspicat. Acum vezi si tu ca nu sunt perfecta cum par de departe, am si eu caderile mele, oboseala varstei si ..., s-a oprit o secunda, lucruri care se vad de aproape, cum esti tu acum. Dar eu sunt atenta, de mult n-am mai lasat niciun barbat sa se apropie de mine, din clipa in care sotul meu m-a parasit tocmai cand aveam mai multa nevoie de el”. Isi dezvaluia viata fara ca eu s-o fi intrebat, poate cu speranta ca ma va provoca sa-i urmez exemplul. Cabina telefericului a franat brusc. Era penultima oprire si am coborat impreuna. Colegii mei, aflati in cabinele mai mici care veneau una dupa alta, si-au continuat drumul. Anna mi-a spus ca, asa imbracat cum eram, nu e de dorit sa ajungem pe culme. Adevarat, chiar si acolo unde eram acum batea un vant rece, care te taia pana la os. Am mers cam trei sute de metri si am ajuns la un minihotel care se numea “Alpenperle”. Construit din lemn tratat cu ulei ars, cladirea parea mohorata si veche, dar la toate ferestrele atarnau vase cu flori multicolore de ai fi zis ca e sfarsit de aprilie, nu de februarie. Camerele de la etajele doi si trei aveau obloane rosii, care-i dadeau hotelului aspectul unei jucarii construite pe zapada. “Aici vom lua pranzul!”, a decis ea si asa am si facut. Pranz care s-a prelungit trei ore. La ora patru am luat o camera cu soba la ultimul etaj. Ne-am asezat amandoi langa foc, cu un pahar de vin in mana. Lemnele trosneau in soba, imprastiind flacari ce-si schimbau la iuteala culoarea si forma. Pe chipul ei dansau laolalta lumini si umbre. Imi parea ca ceva din intimitatea ei, un gand pe care nu-l putea exprima o facea ganditoare, trista, dar repede, la fel cum se schimbau culorile din vatra, isi schimba si chipul ei expresia. Apoi a ras, a ras tare de tot. Mi-a fost greu s-o intreb de ce rade. Eram sigur ca-mi va spune si mie sa rad, chiar fara motiv. Asa cum facea si ea. Omul pare mai frumos cand rade. Don’t bring everybody down, mi-au rasunat din nou in cap versurile cantecului. Am ras si eu. De data asta fara sa-mi spuna ea. S-a apropiat de mine, si-a sprijinit capul pe pieptul meu. I-am pus cu delicatete palma pe obraz si am mangaiat-o. Imi parea ca e o pisicuta, tremurand toata sub mangaierile mele. A profitat apoi de apropierea degetelor mele si le-a sarutat. Eu m am aplecat si i-am sarutat ochii. A pus paharul pe masa si si-a scos puloverul. Asa parea mai frumoasa, liniile trupului i se conturau mai clar, pieptul mai plin! Mi s-a asezat in poala si mi-a incolacit gatul cu bratele. Putin dupa aceea eram dezbracati amandoi si faceam dragoste cu toata pasiunea, acolo, dinaintea focului, in camera hotelului “Alpenperle”. Ne-am luat apoi din nou paharele si am ramas asa, langa soba fierbinte. Ii pronuntam pe litere numele, despartindu-i-l in silabe. “Anna Menem-nume rar, dulce, simetric, perfect ca trupul tau”. Ea a ras si s-a intors spre mine: “Trupul meu nu e simetric”, mi-a spus ridicandu-si sanii cu palma. Spre uimirea mea deplina, unul dintre sani era mai mic decat celalalt. M-am simtit jenat, cuvintele mele despre simetrie mi-au parut inutile, geometrie aplicata pe un trup de femeie. Motiv numai bun sa rada de prostia mea. Poate ca de asta a si ras. Ca pentru a ma scuza pentru adineauri, m am aplecat peste sanul mai mic si l-am acoperit cu sarutari. Ea mi-a soptit: “Saruta-l pe celalalt, la asta nu simt nimic... Este doar o proteza. L-am extirpat cu cativa ani in urma si cred ca stii de ce. Cu atat mai mult dupa seminarul asta de trei zile.”. Nu a pronuntat cuvantul fatal si bine a facut. Cu operatie si cu zambetul ei fermecator si-a invins boala, a lasat-o in urma. In noaptea aceea i-am tratat cu acelasi respect ambii sani si tot ce era al ei, mai ales rasul molipsitor. Ne-am despartit in usa telefericului fara sa ne dam numarul de telefon si adresa. A fost dorinta ei. Iar romanul “11 minute”, al lui Paolo Coelho, declar cu regret ca n-am sa-l citesc.

Sion, 28 octombrie 2010

 
  Alte titluri din categoria "Literatura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 16
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Ethnos

  Spiritualitate

  Caleidoscop

Arhiva revistei Drita / Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2018
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising