Home : Arhiva revistei Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE PRIETENUL ALBANEZULUI GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Miscarile studentesti din decembrie 1990 si caderea regimului comunist din Albania
Preç Zogaj
 
Istorie, NR. 10 - Ianuarie 2018
 



Fragmentul de mai jos face parte din cartea „Inceputurile”, a publicistului albanez Preç Zogaj, si a fost publicat in cotidianul Mapo de la Tirana

Era intr-o zi de luni. Miscarea studenteasca incepuse sambata, la miezul noptii, cu mitingul si primele confruntari cu politia regimului, si con­tinuase duminica. Dar eu nu stiusem nimic. Statusem in­chis in casa, intr-un cartier periferic al Tiranei, lucrand la romanul “Fara istorie”, pe care-l incepusem in urma cu un an. Seara, studentul Emin Baçi, care locuia in blocul de vizavi, mi-a adus vestea evenimentelor din campus. Cel care-l trimisese era Blendi Fevziu. A doua zi, dimineata, am plecat devreme de acasa si am mers la cafeneaua Sindicatelor din Albania, unde se adunau de regula ziaristii de la “Glasul tineretului”. Acolo am aflat rapid despre evenimentele petrecute cat timp lipsisem din “aceasta lume”: stingerea luminii in campus in seara de 8 decembrie, iesirea studentilor nemultumiti din camine, adunarea lor in intuneric, exacerbarea senti­mentelor de revolta care existau deja de cateva luni in Albania, aparitia primelor sloganuri pentru libertate si democratie, plecarea neprogramata a baietilor si fetelor din campus spre centrul Tiranei si tot avantul acela care nu insemna inchiderea in sine, ci explozia, nu asteptarea, ci asaltul, nu retrage­rea, ci confruntarea cu regimul. Mai tarziu, protagonisti si martori credibili ai evenimentelor din acea noapte istorica mi-au dat detalii din aceste momente, din confruntarea in intuneric cu politia pe strada Elbasan. Circa o suta cincizeci de studenti iesisera primii din camine si se adunasera in fata cladirii conducerii campusului strigand “vrem lumina”. Dar nu au primit niciun raspuns. Asa in intuneric priveau spre Tirana, cu dorinta de a lupta cu cineva, fara sa stie cine e acela, sau sa faca ceva ce nu mai facusera niciodata, fara sa stie nici ei ce. Se ridicasera in noaptea aceea si intrasera in arena, iar acum stateau nemiscati, unul langa altul, in asteptarea contraloviturii care avea sa le arate cine le este dusmanul. De la geamul camerei ei din camin, o fata a inceput sa cante un cantec cunoscut: “destul cu robia, sarmana Albanie/puneti mana pe pusca, baieti, ori moarte, ori libertate”. Studentii de jos au continuat cu voce tare sa cante cantecul, care s-a raspandit incet-incet prin majoritatea caminelor cufundate in bezna. Un freamat cuprinsese intregul campus. Zeci de tineri, unul cate unul sau doi cate doi, au inceput sa iasa din camine, sa se alature celorlalti din primul val, numarul lor crescand rapid. Cum se explica asta? Ce voiau sa faca? In acest moment, un student imbracat in geaca s-a urcat pe o bordura de beton si a strigat: Nu este vorba despre lumina! Daca avem curaj, hai sa iesim in piata. Sunt alaturi de voi. Asa sa stiti. Am doi copii. Daca e sa murim, voi muri primul. Ma vor razbuna copiii mei. Era un student din anul patru la filosofie, Azem Hajdari. Un alt student, colegul lui cum s-ar parea, l a luat de brat. “Pornim”, i-a spus. Si au pornit-o cu totii prin intuneric spre centrul orasului. Intre timp, institutiile regimului fusesera prevenite. Vestea despre un mars studentesc catre piata centrala a Tiranei era uluitoare. Luminile s-au aprins ca niciodata la ora aceea tarzie in sediile Comitetului Central, Comitetului de Partid Tirana, Ministerului de Interne. Cativa inalti demnitari au pornit in goana masinilor spre campusul studentesc pentru a vedea la fata locului ce se intampla. In ziua aceea fusese acolo insusi primul ministru, Adil Çarçani, iar acum era clar ca, odata cu lasarea noptii, acea vizita, atat de neobisnuita, a unui premier in campusul universi­tar era urmata de o revolta. Nimeni nu intelegea ce se petrece in realitate. Studentii revoltati mergeau pe o strada pe care masinile intrau rareori.
Ministerul de Interne mobilizase trupe ca sa-i opreasca. Marsul studentesc si apropierea acestor trupe, la fel ca in bataliile epice, erau de fapt ultimii metri ai lungului drum parcurs de puterea comunista in Albania. Cand trupele s-au apropiat la o lungime de brat, iar politistii si studentii si-au simtit unii altora respiratia, regimul acela nu mai era si nici nu mai avea sa fie ceea ce fusese: opresiv, dominator si atotstapanitor asupra unui popor intreg. Prima batalie intre aceste armate straine, care vorbeau aceeasi limba, dar care in noaptea aceea faceau economie de cuvinte, trebuie ca a fost aceea a privirilor. Desi era noapte, cele doua tabere s-au privit in ochi. Studentii au castigat lupta decisiva a cauzei impotriva fortei. Dar nu dintr-o data, nu fara ezitarile si vechea frica pe care le-o inspira monstrul. In cartea sa “Piedestale fara statui”, publicistul si scriitorul Blendi Fevziu, martor si analist al multora dintre episoadele-cheie ale miscarii studentesti din decembrie 1990, a construit, prin intermediul nume­roaselor marturii cronologice, tabloul confrun­tarii studentilor protestatari cu politia, din noaptea de 8 decembrie, tablou ce pare mult mai aproape de realitate decat idealizarile de la distanta. “Cand grupul a ajuns in fata trupelor speciale ale politiei, langa gardul ambasadei iteliene, doua-trei randuri din fata au vrut sa se intoarca. Dar randurile din spate, care erau mult mai numeroase, i-au impins inainte, cu un singur gand: azi sau niciodata. Asa ca primele randuri au ramas blocate intre politie, care incerca sa le impinga inapoi, si colegii din spate, care voiau sa ajunga in centrul Tiranei”, scrie Fevziu. Din acest blocaj banal avea sa se nasca noua istorie a tarii. In momentul acela, ca pentru a face situatia si mai incredibila, a aparut ca din pamant ministrul de Interne, sfrijit, cu capatana mare, Hekuran Isai. Ajuns in fruntea acestui minister dupa esecul predece­sorului sau Simon Stefani, Isai incerca sa previna si sa combata evenimentele in curs de desfasurare direct pe teren. Aceasta l-a ajutat sa fie mai aproape de evenimente si sa inteleaga ceva mai bine ca batranii din Biroul Politic explozia anticomunista din Albania. El a incercat sa le vorbeasca studentilor, dar acestia, dupa ce a trecut surpriza intalnirii cu ministrul, i-au spus ca accepta sa vorbeasca numai cu presedintele Ramiz Alia. Devenise un obicei in epoca, atunci cand erau criticate optiunile conser­vatoare, Ramiz Alia sa fie exceptat, ba chiar reformele incepute de el sa fie chiar sprijinite. De data aceasta era clar ca tinerii il solicitau pe Alia in calitatea lui de conducator suprem al Albaniei. Aceasta doleanta a lor a anuntat pentru prima data, in mijlocul noptii, aparitia studentilor pe scena ca tabara politica. Ramiz Alia era considerat neutru. Hekuran Isaj nu a comentat. Desi a ezitat la inceput, mai apoi l-a sunat acasa pe Ramiz Alia, caruia i-a prezentat situatia si solicitarile studentilor. Alia, in memoriile lui de mai tarziu, dormea cand a fost trezit pentru a i se transmite mesajul ministrului de Interne, ceea ce pare intr-adevar ceva ciudat, cata vreme faptul ca scanteia primei demonstratii studentesti din istoria tarii se aprinsese la ora 21, iar primele vesti despre asta aparusera mult mai devreme. “Bine”, a spus. “O sa ma duc la ei”. S-a ridicat din pat, s-a imbracat si a plecat pe jos catre corpul central al universitatii, unde il astepta o delegatie formata din 13-14 studenti. Si ei venisera pe jos pe o straduta din spatele ambasadei Italiei, unde asteptau colegii lor. Era pentru prima oara cand un sef comunist albanez avea o intalnire cu protestatarii antiregim. Acest fapt a stabilit o noua intorsatura pe drumul ce se deschidea in fata Albaniei. Conform martorilor, discu­tia a fost seaca, fara multe politeturi:
- Ce doriti? i-a intrebat Alia.
- Dorim o intalnire cu dvs., au spus studentii.
- Sunt aici, spuneti!
- Nu acum, vrem sa facem o lista a solicitarilor si sa v-o prezentam, a precizat unul dintre studenti, fara sa-si inchipuie poate ca, prin aceasta cerere, facea pasul lui Armstrong pe terenul de cincizeci de ani al dictaturii. Daca Alia ar fi spus “da, scrieti-va dolean­tele si veniti din nou” ar fi fost ca si cand ar fi legalizat opozitia.
- Dar ce doriti, ce solicitari aveti? Mi s-a spus ca lipsesc lumina si caldura! a spus Alia, privindu-i pe rand, ca si cand ar fi vrut sa smulga vreun secret de la ei. La fel ii privise, cu un an in urma, pe cativa tineri profesori din Lushnja, cand unul dintre ei, dorind sa-i vorbeasca deschis Primului Secretar, ii spusese in fata elevilor ca “tineretul vrea sa iasa, tovarase secretar”, iar acesta il intrebase, prefacandu-se ingandurat, “unde vrea tineretul sa iasa”. Tanarul profesor, intimidat sau cine stie de ce, ii raspunsese “la Ardenica, tovarase Ramiz”. La Ardenica, deci, care era la doua-trei ore distanta de acolo, lasandu-i masca pe elevi, dar demascandu-i in acelasi timp pe Primul Secretar si intregul sistem ca sursa a terorii si a orizontului limitat.
Numai ca de atunci lucrurile se schimbasera.
- Noi nu am venit pentru o farfurie cu mancare sau mai mult zahar in ceai, caci nici copiii mei la Bajram Curri nu mananca mai bine. Avem alte probleme! Cel care a vorbit asa era tanarul care lansase chemarea “veniti cu mine in centru”, Azem Hajdari.
- Aaaa, asta e altceva, e un lucru serios, a prins-o din zbor Alia.
- Da, noi vrem sa facem o lista de solicitari despre care sa vorbim cu dvs! l-au sustinut alti doi-trei studenti.
- Si cand vreti? De ce nu va adresati organizatiei de tineret?
- Nu avem treaba cu ea, nu ne reprezinta.
Afirmatie dura, nemaiauzita pana atunci.
- Ce inseamna asta? a reactionat Alia. Aveti orga­nizatia de tineret!
- Nu avem nicio treaba cu ea. Maine? Ne intalnim maine in campus?
Intalnirea, care incepuse nesigur, se termina tot asa.
Le-a promis ca se vor intalni dupa ce-si vor formula solicitarile. Isi spunea ca-i imbunase. Si totusi se arunca si el in necunoscut impreuna cu studentii de la miezul noptii. Delegatia studentilor s-a intors cu o veste buna la locul in care politistii si studentii isi suspendasera corida. Era aproape doua noaptea. Azem Hajdari, cel care le spusese colegilor “daca nu ne intoarcem in treisferturi de ora, nu ne mai intoarcem deloc”, s-a urcat pe un suport de beton si a inceput sa le povesteasca despre intalnirea cu Presedintele Republicii. Nu terminase de vorbit si nu se stie cum s-ar fi terminat seara aceea, daca unul dintre ofiterii din primele randuri n-ar fi strigat brusc “mi-au furat pistolul”, iar ministrul de Interne, Hekuran Isai, inca prezent acolo, n-ar fi strigat la fel de surprinzator si de aspru “pe ei!”. Zeci de politisti s-au aruncat imediat asupra studentilor din primul rand, lovindu-i la nimereala cu bastoanele de cauciuc. “Grupul a fost surprins nepregatit”, noteaza Blendi Fevziu in cartea sa. “Unii au putut sa se intoarca si sa fuga, altii s-au impiedicat in niste banci de beton, cei care veneau din urma au calcat peste ei, fetele urlau, baietii injurau… In haos, fara a pricepe ce se intampla, studentii au inceput sa se retraga spre camine. Cei mai curajosi au inceput sa arunce cu pietre asupra politistilor si masinilor lui Hekuran Isai si Pirro Kondi. Cei mai multi au alergat, iar altii s-au retras organizat, in formatie de lupta, spre dormi­toare, acolo unde se credeau aparati”.
De fapt, politia nu i-a urmarit, iar studentii s-au intors in campus ca dupa o batalie pe care nu aveau de gand s-o lase neterminata. Din momentul acela s au baricadat, cu alte sloganuri, in piateta dintre camine, unde au declarat nasterea primei zone libere in Albania comunista. Incidentul cu pistolul care a declansat reactia politistilor este si acum o enigma. Arma nu a fost gasita, iar ofiterul care a strigat ca i s a furat a ramas in anonimat, desi in perioada de tranzitie de dupa aceea a fost o moda de a descrie pana in cele mai mici detalii evenimentele din decembrie 1990. Parea sa fi fost fantoma noptii aceleia, care a disparut imediat dupa noaptea de 8 decembrie ca si cand nici n-ar fi fost. Din punct de vedere moral, Alia a fost pus intr-o pozitie delicata in fata studentilor batuti de politie imediat dupa intalnirea cu el. El si-a sustinut mereu nevinovatia pentru violentele din noaptea aceea si a amintit me­reu povestea cu pistolul pentru a le justifica. Hekuran Isai a negat si el ca incidentul a fost creat anume ca pretext pentru folosirea fortei impotriva studentilor. In asemenea imprejurari, adevarul e intotdeauna in ceata. Unul are nevoie de un adevar, altul, de altul. Ierarhia politica a epocii si natura relatiilor dintre nu­ma­rul unu din stat si subordonatii sai exclude ca regula folosirea fortei in cazul nostru fara aprobarea lui Alia. Alia si Isai, dupa cum s-a vazut dintr-o serie de evenimente extraordinare din vremea aceea, aveau niste afinitati comune si acest fapt intareste si mai mult banuiala ca Alia si Isai fusesera intelesi sa se razbune pe cei care le stricase somnul si incer­cau sa schimbe cursul istoriei albaneze. Violenta, insa, le-a dat studentilor convingerea ca trebuie sa se organizeze …

Traducerea: Mira Skënderi

 
  Alte titluri din categoria "Istorie"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 10
 

  Actualitate


  Comentariu

  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Spiritualitate

  Caleidoscop

Arhiva revistei Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2018
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising