Home : Arhiva revistei Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE PRIETENUL ALBANEZULUI GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Ismail Kadare. Viata, jocul si moartea lui Lul Mazrek (fragment)
Prezentarea si traducerea: Marius Dobrescu
 
Literatura, NR. 9 - Decembrie 2017
 



Kadare aduce in prim plan un fenomen pe care regimul comunist incerca din rasputeri sa-l curme: fuga peste hotare a tinerilor albanezi. Scena tragediei este orasul Saranda, din sudul Albaniei, aflat la numai cativa kilometri de granita cu Grecia. Lul Mazrek, un actor ratat, militar in termen la o unitate de paza a litoralului, este obligat sa joace un rol sinistru. Acoperit cu un cearceaf insangerat, lungit in barca militara, este plimbat din localitate in localitate pentru a-i teroriza pe localnici si a-i face sa renunte la gandul fugii din tara. Povestea se complica dupa aparitia in viata lui a Violtei Morina, trimisa de Securitate pentru a-i spiona pe turistii straini aflati pe litoral. Secventa pe care o aducem in fata cititorilor nostri relateaza despre intalnirea celor doi, ulterioara momentului „artistic” cu Lul Mazrek in rolul vietii sale.
Romanul „Viata, jocul si moartea lui Lul Mazrek” a aparut la editura „Univers”, in anul 2015.


Din ziua in care o cunoscuse, gandul ii zburase zi si noapte numai la permisie. Ea nu putea sa-si inchipuie ce este un soldat indragostit. Ploaia te uda, ofiterul te insulta, noroiul iti intra in gura tarandu-te prin el, totul iti este potrivnic si atunci suferi dublu, triplu, pentru ca toate par sa-si bata joc de tine: esti indragostit, da? Ia atunci tufisurile astea cu spini, ia gropile astea si ceva cuvinte usturatoare, impreuna cu amenintarile: daca o sa continui asa, sufletu’ permisie! Dar cel mai rau dintre toate relele era comandantul. Ne strapungea cu privirea lui groaznica si, daca ar fi putut sti ce era in mintea noastra, dupa ce ar fi facut gestul acela obscen care semnifica sexul femeii, ne-ar fi urlat: duminica s-a terminat cu asta! Fara femei... Pentru mine, cuvintele acelea ar fi fost fatale.
Iata de ce, atunci cand, imediat dupa instructie, asa manjit cu noroi cum era, il chemase sa-i spuna: actorule, am o treaba cu tine, desi gandul ii zburase la ceva rau, s-a dus fara sa obiecteze. Celalalt abia se intorsese de la intalnirea cu ministrul. Parea surescitat. Era tocmai pe la mijlocul saptamanii aceleia cumplite cand evenimentele se tineau lant. El a crezut ca ii... va arata... nu stia cum se spune in limbajul lor... ii va arata ca-l iubeste. Celalalt ii daduse de inteles asta in cateva randuri, iar el banuia ca a venit si ziua aceea. Era paralizat, cu vointa franta si-si spunea ca motivul pentru care fusese chemat asa, plin de noroi, era ca sa poata fi dominat mai bine. In timp ce vorbea, ofiterul nu-l privise in ochi, in schimb ceea ce spunea era ceva incredibil pentru urechile soldatului. Nu-i cerea... sa l iubeasca, ci cu totul altceva... Asculta-ma, artistule, am un rol pentru tine. Un rol adevarat, teribil. Lul Mazrek a avut nevoie de un timp ca sa-i inteleaga vorbele. Ii propunea intr-adevar un rol, la fel ca oricarui actor, un rol principal intr-un spectacol dramatic, doar ca nu intr-o sala de teatru, ci afara, in aer liber, ca in antichitate. Auzindu-i explicatiile, incepuse sa tremure. Era vorba despre rolul transfugului, dar nu al celui viu, ci mort, acoperit cu un cearceaf insangerat. Nu stia nici el de ce tremura, de groaza sau sub efectul unei stari febrile. Poate mai mult pentru asta. Iata ca i se indeplinea vechiul vis, desi intr-o forma cumplita. Doar ca totul era altfel. Niciun afis despre premiera. Si nu numai afisele ar fi lipsit, ci si aplauzele. Iar el, actorul ascuns sub cearceaf, nu doar ca nu va iesi niciodata in fata publicului, ci va tine intotdeauna secret acel rol. In caz contrar l-ar fi asteptat plutonul de executie. Tremurand din ce in ce mai tare, ascultase ultimele cuvinte. Chiar de a doua zi aveau sa plece impreuna intr-un loc izolat sa faca repetitii. Cat despre recompensa, putea fi sigur inca din start de una sau doua permisii.
Asa ca plecarile lor cu barca devenisera mai frecvente. Iar odata cu ele si barfele. Dar nu-si bateau capul cu ele nici unul, nici celalalt. Gandul lui Lul Mazrek era numai la permisiile care l-ar fi dus la ea. Celalalt cine stie la ce se gandea. Mergeau pana la un punct de observatie parasit. Era o rapa abrupta, sub care se gasea o baraca darapanata si o cismea cu doua jghiaburi. Acolo ii astepta un tip taciturn, un soi de pictor sau zugrav, care pregatea culoarea intr-o tinichea si o proba pe o panza alba. Statea apoi de-o parte ca sa observe modificarea culorii dupa uscare, ca si pozitia petelor. Cand panza era gata, Lul Mazrek se intindea pe o targa adusa cine stie de unde. Il acopereau cu panza si asculta de jos cuvintele pe care le schimbau intre ei. Nu erau deloc multumiti. Comandantul tinea mortis ca, atat culoarea petelor, cat si pozitia lor, sa fie cat mai credibile. In caz contrar avea sa-i ia naiba pe toti. Uneori, lua singur pensula si, nervos, se manjea tot, ca si cand s-ar fi intors de la abator. In final gasisera nuanta potrivita, cea care se inrosea mai puternic dupa uscare. Tot astfel rezolvasera si problema cealalta, a pozitiei...
Doua mari la mijloc si inca una sus, acolo unde trebuia sa fie capul... , il intrerupse fata in soapta. Pana voi muri n-am sa uit tabloul acela.
A, da. Era intr-o sambata la pranz, cand comandantul mi-a spus pe nepusa masa ca „maine, in zori, vom trece la treaba...”. Apoi si-a amintit de permisie, a scos din haina hartia, a semnat-o si, atragandu-mi atentia sa fiu atent, mi-a dat-o. Asa am venit la tine.
Oftara amandoi odata, ca si cand ar fi ajuns impreuna pe un varf de munte.
Apoi s-a intamplat ceea ce s-a intamplat, zise Violta respirand greu. Totul a fost minunat, iar la sfarsit, la usa, tu mi-ai spus cuvintele acelea fara sens. Spune-mi, de ce ai facut-o? Ai vrut sa ma faci sa sufar, sa ma chinui? Spune-mi, de ce? Nu ti-a parut rau, n-ai regretat ca ai facut-o?
Nu-i asa, raspunse el. Nu-i vorba de asta... Adevarul e ca nici eu nu stiu de ce ti-am spus cuvintele acelea. A fost un moment de deruta. De zapaceala. Incerca apoi sa-i explice cum in toate acele zile actionase mereu ca in transa. Se gandea la ea, poate cu si mai multa dorinta ca inainte, dar intre timp se trezise in el pasiunea scenei. Pasiune care, ca sa respectam adevarul, avea legatura cu ea. Ori de cate ori isi imagina succesul, luminile, scena, sala de teatru, uralele spectatorilor, florile, nu putea sa si le imagineze fara ea. Ochii ei in primul rand din sala, duiosia ei, lacrimile, lucruri care oricui i s-ar fi parut niste fleacuri sentimentale, nu insa si oamenilor de teatru. Pentru ca ei nu traiesc decat pentru aceste momente. Si uite, in cazul lui soarta aranjase lucrurile pe dos. El trebuia sa ascunda de lume, ba chiar si de omul cel mai drag, faptul ca se afla chiar in mijlocul scenei. O tortura mai mare nici ca se putea. Intr-un rand a vrut chiar sa i-o spuna in fata comandantului, dar amenintarea mortii l-a facut sa renunte.
Ea vru sa-l intrerupa din nou, ca sa-i spuna ca acela nu fusese un spectacol real. Si ca el nu juca nimic, ci statea nemiscat sub cearceaf. Dar ii fu teama ca-l va rani.
Amaraciunea pe care i-o produsese o facu totusi sa-l intrerupa:
Tu nu esti sincer pana la capat, ii spuse. De ce nu accepti ca, inainte de toate, ai vrut sa ma faci sa sufar. Crezandu-te mort, sa te iubesc mai mult, sa-ti realizez mai acut absenta, desi asta m-ar fi durut.
Poate, accepta el linistit. Poate ca este asa. Este un lucru cunoscut ca-n dragoste fiecare vrea sa-l faca pe celalalt sa sufere.
A, da?
Parea ca el nu-i observase tristetea. Incerca sa se intoarca din nou la jumatatile de cuvinte din momentul despartirii, la usa. Ambiguitatea lor nu era, se pare, decat urmarea nehotararii lui de a-i spune sau nu adevarul. Sa-i faca direct o invitatie nu indraznea, dar sa nu-si invite iubita la ceea ce el considera ca e premiera spectacolului lui i se parea insuportabil. Si in situatia aceea confuza, impins de un entuziasm de moment, de un impuls de vointa, cum i se spune acum, ii vorbise ca un idiot in delir. Cu alte cuvinte, sa nu stie nimeni pe lume ca el juca in primul sau rol. Doar ea s-o stie.
Inainte de a-l intrerupe din nou, Violta ii mangaie din nou indelung mana ranita.
Lul, am sa-ti pun o intrebare... Erai, sau mai bine spus, esti mandru de rolul acela?
Spunandu-i aceste vorbe, avu impresia ca el se cutremura. Avea aceeasi privire sincera, doar respiratia i se accelerase.
N-am tradat pe nimeni, zise cu o voce adanca. Mi-am jucat doar rolul meu.
Violta continua sa-l mangaie bland, ca sa-l linis­teasca. Se simtea ca intrebarea aceea si-o adresase in primul rand ei insesi. Acum ii era teama ca el nu va mai vorbi. Putin mai tarziu, sarutandu-l pe gat, simti la el miscarea interioara pe care o fac oamenii suparati inghitindu-si saliva, inainte de a izbucni.
Dar nu se intampla asta. Cu un glas calm, incepu sa-i povesteasca despre ziua de duminica: cum se trezise dis de dimineata, cum ajunsese cu barca la punctul de observatie abandonat, cum se lungise pe fundul barcii si cum fusese acoperit cu cearceaful vopsit. In cele din urma, barca a pornit din nou. Duduitul monoton al motorului il adormea. Prin tesatura se zarea albastrul trist al cerului. Dupa ce parcursera o distanta apreciabila, simti cum barca incetineste. Zgomotul de motor se stinse. Lul Mazrek intra in scena. Auzi vocea comandantului: atentie, tarmul e plin!
Cum de reusisera sa se adune? Cum aflasera?
Motorul a amutit complet. Lul Mazrek simtea acum linistea din sala. Nu vedea si nu auzea nimic, dar tensiunea de acolo il acaparase complet. Plansul infundat al mamelor si surorilor. Teama logodnicelor. Groaza.
Si-i imaginase de multe ori pe spectatori asteptand cu sufletul la gura. Si, in tacerea aceea, ca o coarda rupta de vioara, un suspin.
Groaza si mila, primul lucru pe care-l invata de la Aristotel toti cei care se pregatesc pentru examenul de la Scoala de Arte, erau acolo de o suta, de o mie de ori mai puternice.
Aceea era premiera lui si ea, Violta Morina, trebuia sa fie acolo. Invitata de el, asa cum se invita indragostitii. In primul rand, cu ochii in lacrimi, cu flori pe care sa i le ofere la sfarsitul spectacolului. Sau pe care sa i le arunce peste sicriu. Privirea ei jucausa si mandra trebuia supusa intr-un final. Vezi ce-am devenit, sufletul meu? Cu rani pe trup, cu muscaturi de caine. Chiar el insusi, intins cum era acolo, rezista cu greu, ca si cand sangele acela ar fi fost sangele lui.
Dar nimeni nu trebuie sa se grabeasca sa-l judece. Si mai ales ea. Ii declarase cu putin timp inainte ca-si jucase propriul sau rol: viitoarea lui moarte. Nu-i spusese chiar ea, Violta Morina, iubita lui, ca va pleca de aici la sfarsitul sezonului turistic? Acelasi lucru il va face si el. Chiar dupa plecarea ei va incerca tot ce e posibil ca sa fuga. Pentru a termina, poate, ca in spectacol: acoperit cu un cearceaf, pe fundul unei barci. Iata de ce nimeni nu avea dreptul sa-l invinuiasca. Si mai ales ea.
In ziua aceea se dedublase: era cel de azi si cel de maine. Viu inca, dar cu trupul pictat de moarte. Maine, in noul sau spectacol, trupul si sufletul sau vor fi, poate, moarte amandoua. V-ati linistit acum? Cu cuvintele acestea ar fi vrut sa li se adreseze spectatorilor si lumii intregi. Dar mai ales ei.
Tot timpul cand vorbise, Violta il sarutase pe gat, acolo unde cuvintele lui se nasteau cu furie.
Scena din vechiul port se prelungise mult. Cand motorul s-a auzit din nou si barca a pornit pe mare, el a asteptat cuvintele comandantului: spectacolul s a terminat, poti sa te relaxezi!
Dar spectacolul nu se terminase. Dupa acesta, a urmat turneul prin localitatile si satele insirate de-a lungul tarmului. Asa cum fac trupele de teatru dupa premiera. Nici cand se aflau departe, in larg, comandantul nu-i permisese sa se descopere. Ii era teama ca sunt spionati de pe mal cu binoclul. Nu doar cei rau intentionati, ci si oameni de-ai lor, Primul Secretar al raionului, de pilda, sau chiar ministrul, ori dusmanii, din Grecia.
Ramasese nemiscat ca si pana atunci, intins pe spate, desi daduse totusi la o parte coltul cearceafului. Satele se perindau unul dupa altul, incremenite ca-n miezul iernii. Si hainele celor de pe tarm tot asa erau: din dimie neagra. Ici-colo aparea cate un cioban care-si pastea oile, vreun turn de supraveghere, in varful caruia se zarea teava mitralierei, cativa electricieni cocotati pe un stalp electric, o biserica fara cruce.
Spatiul parea urias si pustiu fara Violta Morina. Lui i se facuse din nou somn. Printre gene i se perindau din cand in cand imagini din ceea ce invatase despre teatru. Spectacolul lui nu era ceva nou, cum i se paruse la inceput. Era, din contra, o intoarcere la origini. Atunci cand drama se desfasura cu un singur actor. Sau poate si mai demult. In vremurile cand teatrul nu exista, ci era un singur om-personaj. Ucis in ambuscada sau pe altar. La fel ca el, ca Lul Mazrek.
Se trezise din somnolenta aceea atunci cand motorul se oprise. In linistea care se lasase a auzit in cele din urma cuvintele asteptate: gata, actorule, spectacolul s-a terminat!
Ce scarnavie! zise ea.
Cine? intreba el.
Comandantul tau. Cine altcineva?
Aha...
Si pe urma? intreba fata. Ce s-a mai intamplat pe urma?
Tacerea lui parea nesfarsita si ea regreta ca l-a intrerupt.
Apoi... s-a intamplat ceva...
Repeta cuvintele acelea de cateva ori si, ori de cate ori o facea, se oprea dupa ultimul ca dinaintea unei prapastii.
S-a intamplat ceva cumplit, ceva despre care nu vrei sa-ti amintesti? Da? Daca e asa, nu-mi mai povesti.
Nu... Nu e ceea ce crezi tu... S-a petrecut altceva... ceva ce nu stiu... exact...
Insistentele ei de a intelege ceva din ghemul acela incurcat de cuvinte pareau ca-i provoaca durere. Nici atunci, nici mai tarziu, la spital, el n-a inteles ce i se intamplase. I-au spus ca, dupa ce s-a ridicat brusc de acolo, si-a pierdut cunostinta si a cazut rau, lovindu-se de marginea barcii. Lucru explicabil, daca ne gandim ca statuse intins ca un cadavru cinci sau sase ore la rand. Isi amintea totusi de momentul in care i se facuse rau. Numai in ultima clipa, cand se prabusea, i s-a parut ca-l lovisera cu un fier peste ceafa. Dar nici de asta nu era convins. Era mai mult ca sigur produsul imaginatiei sale. Isi inchipuise de zeci de ori ca relatiile cu superiorul sau asa vor fi, violente. Cand va suna ceasul il va lovi sau va fi lovit fara mila. Gandul ca dupa spectacol il vor ucide ca sa-si stearga urmele ii intarise banuielile.
Isi revenise dupa cateva ore, la spitalul militar din Gjirokastra. In afara de rana de la cap, mai avea si un brat rupt. Il tinusera intr-o camera izolata. Probabil ca sa nu vorbeasca cu nimeni. Nici familia nu i-au anuntat-o. Se astepta decizia comisiei medicale de a-l declara inapt.
Cateva zile mai tarziu, cand i-au spus ca poate iesi afara, primul lui gand a fost sa se intoarca la Saranda. S-a urcat in primul camion care mergea intr-acolo. Cu cat ma apropiam mai mult, cu atat mai nelinistit eram. Imi era frica sa nu fi plecat. Am trecut de doua ori pe la terasa. Nu erai. Cand te-am vazut, imi pierdusem orice speranta. Uite, asa a fost.
Sarmanul de tine, ce-ai mai suferit, zise fata. Ii pusese o mana pe umar, iar cu cealalta il mangaia. Il saruta usor pe tampla dreapta, acolo unde banuia ca fusese lovit, apoi pe buzele reci. Sub sarutari, fragmente de cuvinte se topeau, dar nici el nu le repeta, si nici ea nu-i cerea sa i le spuna iar, pentru ca le banuia.
Cu mana libera ii descheie nasturii camasii cazone si-l mangaie o bucata de vreme pe piept. Apoi, pe nesimtite, cobori pana acolo unde banuia ca i-ar fi sexul. Il mangaie peste pantaloni cu degetele ei lungi, nervoase si deznadajduite.
Nu mai esti tu insuti, Lul... Nu-i spuse totusi aceste cuvinte, desi simtea ca, tinandu-le in ea, aveau s-o inabuse. Unde era omul pe care-l cunoscuse ea, baiatul acela vesel si mladios ca un trandafir salbatic? Ce ti-au facut, Lul? il jeli ea fara cuvinte.
In soapta, ii spuse apoi la ureche: sa ma ierti pentru aceasta ultima intrebare. Voiam sa stiu daca comandantul... Mi-ai spus ca erau tot felul de barfe despre voi... N-a fost nimic adevarat, nu-i asa?
Linistea dintre ei se prelungea. Marul lui Adam i se zbatea ca si cand ar fi vrut sa-l sufoce.
Te deranjeaza intrebarea asta? Nu-mi raspunde, iubitule. Considera ca nu ti-am pus-o.
Ti-am promis ca o sa-ti povestesc totul, zise el. Numai despre asta n-as fi vrut sa ma intrebi... Si totusi... nu a fost chiar asa...
Iarta-ma, dragule, spuse Violta din nou. Te inteleg. Iarta-ma.
Glasul ii tremura si i se franse. Isi aminti intr-o secunda de secretul ei, acela pe care Sami Braja il dezvaluise tuturor in puscarie. De acolo pornise totul.
Il mangaie din nou, ii ceru iertare si-l saruta cu pasiune. Il intreba la un moment dat: ai lacrimi in ochi? Nu stiu, raspunse el. Poate ca sunt lacrimile tale.
Violta incerca sa vada cat e ceasul.
S-a facut tarziu, zise. Maine trebuie sa ma trezesc devreme. Ti-am spus ca o sa plec?
Nu.
Maine, la ora noua. Cu autobuzul interurban.
Inseamna ca asta a fost ultima sansa de a te intalni.
Da. A fost chiar ultima. Ce bine ca ai venit!
Se ridicara amandoi si o pornira catre hotel. Cladirea era luminata de sus si pana jos.
Lul, nu te pot invita in camera... Intelegi de ce, iubitule. Nu mai am dreptul acesta. Contractul meu a expirat azi.
El n-o intreba ce era cu acel contract si cu cine-l facuse.
Nici ea nu stia daca acesta era motivul real. Intuia ca e vorba de doua lucruri distincte: adevarul si opusul lui. Contractul ei cu statul expirase in dupa amiaza aceea, si totusi asta n-ar fi impiedicat-o sa-i faca o ultima invitatie.
Pe scarile de la intrarea in hotel il lua in brate.
Ce ai sa faci acum?
Sa nu-ti faci griji pentru mine, raspunse el linistit. O sa gasesc o masina de ocazie sa ma intorc. Daca nu, o sa ma intind pe o banca pana dimineata. E o noapte calda.
Ea se mira in sinea ei. Desi inima i se rupea de mila lui, n-avea nici o indoiala in legatura cu invitatia aceea. Nu-i era teama nici de stat, nici de propria constiinta. Simtea vag ca se supune unui pact superior, deasupra oamenilor si a lui Dumnezeu insusi: nu trebuia sa invite in camera ei o fiinta venita de niciunde, nici din lumea asta, nici din cealalta.
Il imbratisa din nou, de data aceasta fara a-si mai ascunde lacrimile, pentru ca stia ca e ultima imbratisare.
Cauta-ma, cand vei ajunge la Tirana. Banca Nationala, cred ca stii, e chiar in centru, in piata Skanderbeg. Spune-le ca o cauti pe Violta Morina, verisoara ta...
Au fost ultimele ei cuvinte. Se intoarse si urca scarile, in vreme ce el se indrepta spre faleza, spre zona aceea a bulevardului unde se aflau bancile de lemn si intunericul.

 
  Alte titluri din categoria "Literatura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 9
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Spiritualitate

  Ethnos

  Caleidoscop

  Interviu

Arhiva revistei Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2017
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising