Home : Arhiva revistei Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE PRIETENUL ALBANEZULUI GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Istoria filmului albanez (2)
Marian Tutui
 
Cultura, NR. 9 - Decembrie 2017
 



Zidul viu (Muri u gjalle, r. Muharrem Fejzo, 1989) ecrani­zea­za legenda „Castelului Rozafa” din Shkodër. Trei frati lucreaza la constructia castelu­lui dar noaptea zidurile pe care le ridica se prabusesc. La sfatul unui batran intelept decid sa sacrifice pe una dintre sotiile lor, prima care va veni cu pranzul. Cei doi frati mai mari isi previn sotiile astfel incat va fi sacrificata Rozafa, sotia mezinului. Ea accepta sa fie zidita cu conditia ca sanul drept, mana dreapta si piciorul drept sa fie lasate in afara, pentru ca fiul ei nou-nascut sa poate suge, iar ea sa si poata mangaia copilul si sa poata misca leaganul. Legenda albaneza seamana mult cu balada romaneasca a „Mesterului Manole” si probeaza alaturi de „Legenda Podului de la Arta” din Grecia, circulatia balcanica a mitului creatiei ca sacrificiu. In Cine a adus-o pe Doruntina? (Kush e solli Doruntinën, 1991) actorul Llazi Sërbo debuteaza ca regizor cu o ecranizare a baladei populare „Kostandin si Doruntina”. Balada, a carei actiune se petrece in secolul 11 sau 12, reflecta opozitia dintre legaturile stranse din interiorul clanurilor si necesitatea exogamiei, un fenomen antropologic caracteristic si Albaniei moderne. O vaduva are noua fii si o fiica. Kostandin e cel mai mic frate, iar Doruntina e cea mai mica dintre toti. Dupa ce Doruntina e curtata de multi barbati, unul brunet, venit de departe, este acceptat, caci ii place si ei si fratelui. Mama se opune, caci Doruntina va fi departe, dar Kostandin promite ca o va aduce de cate ori va fi nevoie. In cei trei ani de razboi care au urmat toti fiii au murit, iar mama a ajuns inconjurata doar de simboluri ale doliului. Ea ii reproseaza lui Kostandin la mormant promisiunea. Noaptea, Kostandin se ridica din mormant si se duce calare pe iapa sa in satul Doruntinei. Ea nu stie daca mama a chemat-o pentru ceva de bine sau nu si daca sa se imbrace frumos si sa poarte bijuterii. Se teme ca sotul se va supara, iar femeile vor barfi plecarea ei inopinata. Kostandin consimte ca ea sa-i lase un bilet. Ea il intreaba de ce e plin de praf, iar el raspunde aspru ca de pe drum. Pe drum pasarile canta si vorbesc mirate despre o fata insotita de un mort. Doruntina se mira ca pasarile vorbesc, dar Kostantin ii spune sa nu se mire. Ajungand, Kostandin ii spune ca el ramane la cimitir ca sa omagieze mortii, iar ea sa se duca inainte. Mama nu crede ca e Doruntina, ci diavolul, cel care i-a luat si fiii. O intreaba cine a adus-o, iar ea raspunde ca cel care a adus-o e Kostandin caci are ochii albastri si au venit calare pe iapa lui. Mama crede ca fata e nebuna. Cand fata insista cu amanunte, ea deschide in sfarsit usa si ii spune ca Kostandin e mort si ingropat de trei ani. Cele doua mor imbratisate. Filmul are un anume conventionalism, in special datorita replicilor teatrale ale eroilor. In schimb, pastreaza atmosfera arhaica si mai ales reda convingator obiceiul bessei, juramantul de credinta pe care il face fiul mamei.

Filmele albaneze cu haiduci, mai putin filme de aventuri

Patru filme albaneze de fictiune abordeaza haiducia de la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20. Dar perspectiva nu este atat aventuroasa sau eroica, ci mai ales a celor care asteapta acasa. In Scoala (Mesonjetorja, r. Muharrem Fejzo, 1979), beiul sandjakului si clerul local fac tot posibilul pentru a inchide scoala de fete deschisa de profesoara Dafina. Intre cei care incearca sa o ajute este haiducul Kajo. In Libertate sau moarte (Liri a vdekje, r. Ibrahim Mucha si Kristaq Mitro, 1979) rebelii condusi de Cerciz Topulli, Mihal Grameno si Hajredin Tremishti (care au existat in realitate!) se intorc ca sa-si viziteze rudele inainte de a-l ucide pe guvernatorul otoman al Gjirokastrei. Afland de intentia lor, turcii masacreaza populatia din Mashkullore, chiar si pe un profesor in timp ce preda elevilor limba albaneza. In Balada lui Kurbin (Ballada e Kurbinit, r. Kujtim Çashku, 1989) o fata care si-a asteptat indelung iubitul plecat sa lupte, se marita cu un nobil turc, dar trebuie sa dea ochii si cu iubitul care s-a intors schilodit. Camasile cerate (Kemishet me dylle, r. Besim Kurti, 1987) prezinta destinul lui Jano Zefi, seful unei bande de albanezi care lupta la inceputul secolului 20 impotriva turcilor. El incearca sa scape adolescentii albanezi de incorporarea fortata in armata turca. Pierderea sotiei si a copilului ii pune la incercare motivatia de a continua lupta.

Filmele cu partizani, mitul comunistilor eliberatori si al demnitatii nationale

Desi primul film albanez cu partizani a aparut mai tarziu decat in Bulgaria (1946), Iugoslavia (1947) si Grecia (1949), abia in 1957 (Furtuna / Fortuna, Albania-URSS, r. Iuri Ozerov si Kristaq Dhamo), Albania a devenit alaturi de Iugoslavia o campioana a acestui gen de filme care imbina propaganda comunista cu spectaculosul. Daca Iugoslavia a realizat cel mai mare numar de filme cu partizani, in Albania aproape jumatate din filmele realizate in timpul comunismului erau cu partizani, ba chiar aproape o duzina erau filme pentru copii sau cu copii care ii ajutau pe partizani.
Proliferarea filmelor cu partizani in Iugoslavia si Albania se justifica asemanator cu cea a filmelor cu haiduci. Daca ultimele reprezentau un fel de corespondent al filmelor de capa si spada si ilustrau rezistenta in timpul lungii stapaniri otomane, filmele cu partizani au avut un rol similar, ba chiar mai complex. Rapidele destramari ale Iugoslaviei si Albaniei in urma atacurilor armatelor Axei, ca si ocupatia, erau relativizate prin evocarea rezistentei, iar partidele comuniste apareau ca restauratori ai statului, in plus intr-o ipostaza eroico-aventuroasa. De aceea, lupta impotriva puterilor Axei si fascistilor autohtoni a devenit cea mai importanta tema filmica in ceea ce priveste numarul de filme produse in statele balcanice.
Albania a fost ocupata de armata italiana in aprilie 1939. Rezistenta colonelului Abas Kupi i-a permis regelui Zogu sa se refugieze, dar, in 1940, la randul sau, a fost nevoit sa fuga in Turcia. A fost adus in Iugoslavia de catre englezi si a organizat o rezistenta in nord care sprijinea revenirea regelui. In timp, principalele forte de rezistenta ale albanezilor au fost reprezentate de Frontul National (Balli Kombëtar) si partidul comunist albanez. Primii aveau sustinatori mai ales in mediul rural, iar comunistii in orase. Majoritatea balistilor erau liberali si nationalisti care se impotriveau revenirii regelui Zogu si doreau pastrarea granitelor din 1941, care includeau Kosovo si vestul Macedoniei. In septembrie 1943 Italia a capitulat. Partizanii au avut si aici prilejul sa captureze armament inainte ca o divizie de parasutisti germani sa ocupe Tirana. Noua administratie germana a promis independenta tarii, a numit o regenta si a acordat sprijin pentru anexarea regiunii Kosovo. Balli Kombëtar a colaborat cu noul guvern de la Tirana. Intre timp, comunistii au capatat din ce in ce mai mai multa audienta in conditiile infrangerii Germaniei si aliatilor sai. In mai, ei au infiintat Consiliul Antifascist de Eliberare Nationala, condus de Enver Hodja. Fostul partizan Hodja a condus Albania cu mana de fier timp de patru decenii (1944-1985), la inceput cu sprijinul lui Mehmet Shehu, fost luptator in Spania, si a proclamat Albania in 1967 primul stat ateu. Tot lui i se datoreaza izolarea Albaniei prin ruperea relatiilor cu Marea Britanie, Grecia si apoi cu Iugoslavia (1948) si racirea relatiilor cu URSS (1960) si China (1978). Albania a fost ultima tara europeana in care a cazut comunismul, in martie 1991, cand Ramiz Alia, urmasul reformist al lui Enver Hodja, a pierdut alegerile.
Lupul de pe Prokletija (Uka i Bjeshkëve të nemura / Vuk za Prokletija, r. Miomir Stamenković, 1968) reprezinta primul film albanez de fictiune. Acest film, realizat in Kosovo cu o varianta in limba albaneza, interpreti si personaje alba­neze, vine dupa coproduc­tia albanezo-sovietica Skanderbeg, din 1953, in regia lui Serghei Iutkevici, considerata inde­obste primul film de fictiune albanez. Kukumi (r. Isa Qosja, 2005), proclamat recent primul film din Kosovo, este o poveste de razboi. Uka sau Lupul este un batran care locuieste in muntii dintre Kosovo si Albania. Majoritatea albane­zilor de aici, musulmani, se lupta cu fascistii italieni, insa fiul sau se inroleaza in politia fascista. Dupa ce mai multi localnici sunt arestati, batranul muntean ia arma si lupta impotriva propriului fiu impreuna cu un grup de partizani. Este o poveste tragica, tipica pentru albanezi in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, cand alaturarea la o grupare sau alta dezbina si membrii aceleiasi familii.
Numarul mare de filme cu partizani realizate in Albania, mai ales in contextul unei productii mai modeste, reprezinta un veritabil record. Astfel, din 253 de filme realizate intre 1953-2003 (inclusiv de televiziune), nu mai putin de 34 de filme sunt cu partizani, acestora adaugandu-li-se si opt filme pentru copii, in care apar copii partizani sau care ii ajuta pe partizani. Insa doar numarul de filme albaneze este impresionant, caci calitatea lor este submediocra. Furtuna / Fortuna (1957, r. Iuri Ozerov, Kristaq Dhamo), desi tot o coproductie cu URSS, este considerat de unii primul film albanez de fictiune in dauna filmului lui Serghei Iutkevici, pentru ca unul dintre cei doi regizori este albanez. Este o poveste melodramatica despre doi luptatori antifascisti, Zana si Arbeni, care intreprind actiuni de sabotaj, se indragostesc, dar ajung amandoi in inchisoare. Destinul lor constituie un exemplu pentru alti doi tineri, Shpresa si Vasili, ba chiar il impresioneaza pana la urma pana si pe avocatul Estrefi, colaborator al ocupantilor. Statia de radio / Radiostacioni (1979, r. Rikard Ljarja), care ecranizeaza romanul „Noiembrie al unei capitale” / „Kur vjen nentori” (1964) de Ismail Kadare, reda in mod romantat episodul real al capturarii de catre partizani a postului de radio Tirana in noiembrie 1944. In Misiune dincolo de mare / Misioni përtej detit (1988, Albania, r. Lisenko Malaj), patru partizani albanezi debarca in 1944 pe o insula greceasca. Ei au misiunea dificila de a captura un criminal de razboi ascuns sub un nume fals. Insa doar muzica realizata de Mikis Thodorakis reprezinta un element memo­rabil.

Filmele de dupa caderea comunismului

Abia in 1998 a aparut in Albania un film notabil, care sa dezvaluie absurditatea regimului lui Enver Hodja. Kolonel Bunker (r. Kujtim Çashku) este o alegorie a izolarii complete a Albaniei lui Enver Hodja. Intre 1974-1981, colonelul Muro Neto a supervizat constructia a nu mai putin de 700.000 de buncare intr-o tara de 3 milioane de locuitori. In film, chiar si colonelul (interpretat de Agim Qiraqi) ajunge sa puna sub semnul intrebarii utilitatea intreprinderii si este de aceea executat. In realitate, colonelul Neto a ajutat la realizarea filmului. O scena de la inceput infatiseaza in intuneric tarani impreuna cu animalele lor goniti de soldati in adaposturi subterane. Acest exercitiu care creeaza panica sugereaza ca cei care ingrozesc populatia nu sunt dusmanii din afara, ci chiar reprezentantii regimului. Filmul contine insa si destule nerealizari. Interludii poetice, precum cel in care doi tineri straini fac dragoste intr-un bunker sau scenele casnice in care colonelul apare alaturi de sotia sa dilueaza satira si alegoria. In schimb, Mao-Ce-Dun (r. Besnik Bisha, 2007) reda in cheie comica succesul vremelnic al unui tigan care si-a batut joc de propaganda comunista, beneficiind de avantajele numelui marelui conducator chinez pentru fiul sau. La rindul sau, Tristetea doamnei Schneider (Trishtimi i zonjës Shnajder, r. Piro si Eno Milkani) este un film autobiografic pentru regizorul Piro Milkani, student candva la Praga, care reconstituie cu nostalgie liberalismul Cehiei anilor ’60, unde un student albanez visa sa ramana, in timp ce iubita sa, o cehoaica maritata, visa sa ajunga in Albania lui Enver Hodja, pe care ea o vedea un taram romantic mediteranean.
Un film care reda convingator societatea alba­neza in tranzitie este Tirana anul zero (Tirana viti 0 / Tirana, année zéro, r. Fatmir Koçi, 2002, Albania-Franta). Nu intamplator este vorba despre un road-movie caci road-movie-urile permit o reconstituire facila a realitatii statelor in tranzitie si reflecta metonimic ritmul schimbarilor. In plus, registrul comediei negre contribuie la redarea contradictiilor tragi-comice ale acestei societati. Este povestea unui cuplu din Tirana post-comunista. Niku (Nevin Meçaj), proprietarul unui camion vechi, locuieste cu parintii. Iubita lui Klara (Ermela Teli) viseaza sa plece la Paris pentru a deveni fotomodel, insa Niku, care a lucrat in Italia, este reticent fata de ideea de a pleca din nou. Povestea seamana cu cea din Asfalt tango (1996, Franta-Romania) al lui Nae Caranfil. Cala­toriile lui Niku la volanul camionului sau rezuma sintetic situatia din Albania: un turist german cum­para un bunker pe care el trebuie sa-l transporte pana la feribot, iar un regizor il angajeaza ca sa care o statuie a lui Stalin. Statuia este incarcata ca orice marfa, insa, desi este culcata, se poate vedea inca mana ridicata a dictatorului comunist ca si cum si-ar lua la revedere. Pe langa peisajul dominat de ruine si vechituri, este semnificativa o alta scena in care lipsa de curent intrerupe proiectia unui western intr un cinematograf, iar spectatorii nemultumiti agita arme si promit ca vor face propriul western.
Vremea cometei (Koha e kometës, r. Fatmir Koçi, 2008, Albania-Germania) este o productie scumpa si ambitioasa, filmata mai ales in Macedonia vecina de catre Donal Gilligan, un director de imagine irlandez rutinat, care reconstituie nasterea statului albanez modern, insa pierde farmecul romanului lui Ismail Kadare care a inspirat-o, caci regizorul ezita intre drama, film de dragoste si reconstituire istorica.
Kukumi (r. Isa Qosja, 2005, Kosovo), primul film albanez din Kosovo dupa 1989, este o drama alegorica in care un azil de retardati semnifica haosul care a urmat luptelor. In primele zile dupa intrarea trupelor NATO in teritoriu, angajatii azilului isi parasesc posturile, iar internatii au posibilitatea acum sa fie liberi si sa-si indeplineasca aspiratiile. Dar intra in contact cu realitatea de afara, in care nu se pot integra. Kukumi, un vagabond cu suflet sensibil care canta din flaut in momentele de de­presie, si Hasan, ramas orfan dupa ce parintii i-au murit in razboi, sunt indragostiti de Mara, la randul ei culeasa de azil de pe strazi. Ei pleaca cu trenul in locurile unde au stat inainte de a fi internati, dar sunt nevoiti sa se intoarca la azil, caci nu pot accepta noua realitate de dupa razboi.
Evident, intr-o tara in care traditia este in mod constant in razboi cu modernitatea, a aparut din nou un film notabil despre traditia „gjakmarrjei”. In Viu (Gjalle, r. Artan Minarolli, 2009) studentul Koli se bucura din plin de tineretea sa la Tirana. La moartea tatalui sau, e nevoit sa se intoarca in satul natal si sa-si asume responsabilitatea pentru o crima a bunicului, ajungand sa cunoasca o Albanie feudala pe care credea revoluta. Si Amnistia (r. Bujar Ali­mani, 2011, Grecia-Albania) are de-a face cu confruntarea dintre modernitate si traditie. Pare o poveste de dragoste moderna intre un barbat si o femeie care isi viziteaza consortii la inchisoare, insa arma socrului il ucide pe barbatul adulterin intr-o incercare traditionala de a rascumpara onoarea familiei. Filmul s-a bucurat de mare succes la public si a obtinut si un premiu la festivalul de la Berlin.

 
  Alte titluri din categoria "Cultura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 9
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Spiritualitate

  Ethnos

  Caleidoscop

  Interviu

Arhiva revistei Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2017
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising