Home : Arhiva revistei Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE PRIETENUL ALBANEZULUI GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Mehmet Kraja: Tradatorul sau umbra ciresului in lumina lunii
In limba romana: Marius Dobrescu
 
Literatura, NR. 8 - Noiembrie 2017
 



Pe Rauf Ismaili l am intalnit prima data in decembrie 1992, in oraselul W. din Bavaria. Pentru a ajunge acolo, un strain are nevoie de o harta detaliata, o harta dintre acelea pline de semne incurcate ca naiba, si care, cand ti le imaginezi ca pe niste tinuturi, drumuri si localitati, iti creeaza impresia unui gol ciudat, ca si cand prin arterele tale goale ar incepe sa sufle un vant de toamna; apoi ti se pare ca simti o raceala si ai o senzatie ciudata; dupa care te regasesti intr-adevar intr-una dintre garile acelea pierdute intr-o periferie indepartata, noaptea tarziu, dupa trecerea celui din urma tren; apoi realizezi ca esti chiar acolo, infasurat in pardesiul tau negru, palid la fata, aproape transparent; si intelegi pe urma ca prin gara aceea nu trece nici un tren, pentru ca tu nu te duci nicaieri, nu te poti intoarce pentru ca locul de unde vii este un punct iluzoriu la orizont, iar in fata, zece pasi mai incolo, se afla un zid alcatuit din halci negre de noapte. Apoi, luminile garii, sus, jos si mai incolo, afundate intr-o liniste de mormant, o multime de licurici inghetati in aer, ca niste stele de zapada; scarile si peronul de beton, ferestrele cu geamuri negre, ceasul cu cadran alb – un orizont inchis si o miscare circulara ilogica pe albeata lui.
Oraselul W. se afla undeva, in sudul Bavariei, si acolo ajungi dupa ce faci la dreapta pe autostrada si depasesti cateva localitati cocotate pe varful unor coline imbracate pana sus in paduri intunecate de brazi. Oraselul W. este inconjurat pe trei parti de mesteceni inalti, cu trunchiul cenusiu si zvelt, care, sub vantul care bate dinspre ses, se pleaca usor si fosnesc matasos, intrerupti de linistea din vale, o liniste sticloasa de decembrie. Oraselul W. are o catedrala cu clopotnita inalta si conica, o piateta in apropiere, case linistite, cu ferestre care privesc cu fereala spre drum si, sus de tot, un cer gri, neted si arcuit ca o pelerina cu colturile intinse, fluturand o secunda in vant. Oraselul W. are si un raulet care curge domol acolo jos, fara zarva si clipocit, ca si cum masa aceea lichida, amplasata intre malurile pline de tufisuri si fel de fel de plante, si-ar fi oprit curgerea si ar fi cazut pe ganduri asupra relativitatii timpului; sau ar fi ajuns la concluzia ca nu are de ce sa fie altundeva, ca nu simte nevoia sa plece, sa se mute de acolo.
Pe Rauf Ismaili l-am cunoscut in acel decembrie si in acel orasel. Era cam de varsta mea, poate ceva mai tanar, si avea un trup legat, nitelus aplecat din umeri, parul abia incepuse sa-i incarunteasca, niste maini lungi, lungi de tot si doi ochi albastri care te priveau tinta, o data cu suspiciune, apoi ganditori si aburiti. Germanii din oraselul W., cei care il cunosteau, ii spuneau Raul si, cand isi beau berea in barul din coltul piatetei, il invitau: ia una si din partea noastra, Raul. Dar el bea numai o halba, mai statea putin, isi stingea tigara fumata doar pe jumatate si iesea salutand din cap si inchizand usa cu grija.
Si poate ca tocmai atunci peste orasel se lasa seara si pe fatadele cladirilor, peste geamurile vitrinelor, in curti si pe strada cadea din cer o pulbere cenusie, la inceput rara si risipita, apoi mai deasa si, in cele din urma, complet neagra, groasa, lipicioasa si opaca. Atunci amurgea, iar Rauf tocmai atunci trecea de pe un trotuar pe altul, intra pe o straduta ingusta, de unde, o vreme, se auzeau pasii lui singuratici si se zarea umbra lui alungita care disparea incet in noaptea periferiei.
Sara era sotia lui Rauf, o nemtoaica scunda, cu gatul cilindric si un piept plin, care i se inrosea exagerat sub tricoul rosu, cu guler strans si o cusatura fina sub barbie. Cand m-a vazut intrand pe usa cu Rauf a tresarit, apoi m-a masurat cu o privire rece, privire de nordic ce-ti ingheata sangele in vine. Cum se poate, Raul, sa-mi fi telefonat, cel putin, sa ma fi anuntat, pentru ca tu stii, azi nu primim musafiri, apoi nu este nici sambata, nici duminica, nu am facut baie, nu am nimic pregatit. Rauf m-a condus pe coridorul ingust si m-a bagat intr-o camaruta mica, cu mobila putina si luminata de doua veioze plasate in colturi, care creau doua cercuri galbene pe cenusiul covorului si pe aerul statut al camerei si pe stratul gros de tacere, ramas acolo cine stie de cand. Odaia aceea semana cu un vas gol intors cu gura in jos, in vreme ce din colturi venea atata lumina cat sa observi ca acolo nu era nimic de care sa-ti aduci aminte.
Eu am simtit o stanjeneala si un val de simtaminte tulburi cuprinzandu-ma, ca si cand semiobscuritatea camerei ar fi fost o materie vascoasa ce mi se lipea de trup, moale si rece, compusa dintr-o gramada de intuneric si o alta de umezeala combinate sub forma unui namol negru, ce ma inghitise pana la gat si ma ameninta sa ma sufoce. De ce venisem aici? Ideea de a crea noi prietenii si a cunoaste oameni o abandonasem demult, lasand in locul ei un cinism salbatic, greu de reprimat. Rauf isi privea picioarele si tacea. Sara, sezand vizavi, facea unele comentarii banale in atmosfera aceea stanjenitoare, in vreme ce eu observam totul de la o distanta convenabila, cu convingerea ferma ca toate acestea nu erau decat un tablou in plus din marea expozitie a absurdului, unde fusesem invitat cu mult timp in urma.
Inainte sa mearga la culcare (Raul, daca o sa intarzii mult, o sa ma simt singura), Sara mi-a povestit cum se cunoscuse cu Rauf, cum se iubisera in camera lui de la mansarda, in camera care nu avea decat un pat, o comoda si o fereastra spre curtea din spate, spre gradina plina cu vegetatie intunecata si adancita intr-o liniste obositoare. Sara mi-a spus ca Rauf nu voia sa faca dragoste cu geamul deschis sau cu lumina aprinsa (Nu-i asa, Raul?) si ca dupa aceea el fuma in liniste, cuprins de un sentiment ciudat de satietate. El nu ma privea niciodata cand ma dezbracam in fata lui si facea ca si cand ar fi cautat ceva invizibil, prezent doar in imaginatia lui, in gand sau poate in vis. (Raul, de ce pari mereu ca mergi buimac prin ceata, de ce cauti ceva ce nu exista, de ce nu-ti lepezi de pe chip plictisul acela gros si rece?) Sara s-a oprit in usa camerei si, cu o voce rasunatoare, ca un clinchet de cristale, a spus ca Raul e omul cel mai singuratic din cati cunoscuse, doar ca singuratatea lui, a mai zis ea, este ceva diferit, ceva iesit din tacere, ca orice singuratate, dar care urla ingrozitor undeva, in alta parte. Intelegeti ce vreau sa zic? Apoi a iesit pe usa, disparand cu o mare iuteala, devenind invizibila, inutila, luand toate cu ea, si imaginea, si vocea, si povestea ei despre gradinita ce se vedea de la mansarda, ba chiar si verdeata intunecata si linistea ce se intindea peste ea.
Cam la o ora dupa aceea am iesit din casa lui Rauf si am mers pe jos pana in centrul oraselului. Rauf a stat ganditor tot timpul si acelasi lucru am facut si eu, desi, ca sa fiu sincer, nu stiu ce se intampla in ultima vreme, dar parca nu simt o asa de mare nevoie sa-mi omor mintea cu sarade. Am senzatia ca lumea e facut din sticla, iar eu merg pe suprafata ei, alunec cu o usurinta grozava si vad fara prea mare efort imaginile de pe partea cealalta. Chiar si acum mi se pare la fel. Si totusi, in acel vitraliu cu imagini vechi gasesc cate ceva care-mi atrage atentia. Atunci, ma intorc cu spatele si incerc sa plec cat mai repede, sa ma indepartez si sa ma ascund intr-o uitare resuscitata, noua, necunoscuta pana in momentul acela. N-as putea sa spun cu exactitate cum se intampla asta, dar am impresia ca si Rauf, si Sara, ba si acest orasel, si noaptea de decembrie sunt recuzita acestei uitari sau a unei variante a ei. Dar nici asta nu e important. Eu nu mai vreau sa ma gandesc la Rauf si asta o fac cu o mare usurinta, ca si cand as lua un tablou de pe perete, iar urmele galbui care raman acolo in locul ramelor sunt dimensiunile inexistentei sau cam asa ceva.
Si totusi, ideea ca s-ar putea intampla ceva cu Rauf ma face curios si-mi provoaca un zambet interior, ceva asemanator cu satisfactia diavolului care a reusit sa insele o creatura devotata. Tocmai asta imi trebuie, caci, o spun intre noi, nu stiu prea bine de ce a trebuit sa-l cunosc pe Rauf si de ce trebuie ca el sa fie atat de tacut, atat de inchis in el, atat de inutil intr-o lume careia nu-i pasa de el. Eu stiu ca cele pe care le-am povestit pana acum despre el nu sunt mare lucru si ca nimeni nu e obligat sa citeasca o asemenea povestire. De aceea, cu Rauf trebuie sa se intample ceva, dar in asa fel incat eu sa raman doar un spectator neutru, care priveste de la o distanta suficienta, vine vorba, asa cum privesti peisajul inghetat de afara de la fereastra unei camere calde, sau cum observi de la aceeasi fereastra pe cineva ud leoarca de ploaie pe trotuarul din fata, un om care nu stie unde sa alerge sa se adaposteasca.
Pe Rauf nu l-am mai intalnit pana la sfarsitul acelui decembrie, si asta mi-a provocat o mahnire si un sentiment de tristete asemanator convingerii ca marea face valuri chiar atunci cand tu nu le vezi, cand nu esti prezent. Povestirea pe care am inceput-o despre el mi se parea imposibila, fara perspectiva, o schita grabita a portretului unui trecator ocazional, care dispare imediat ce incep sa te intereseze detaliile. Si atunci am inceput sa-l caut pe Rauf chiar la primele ore ale serii, cand oraselul incepe sa se retraga in intuneric si impinge in fata vitrinele luminate, pulberea galbuie de ceata infasoara becurile de neon, iar vreun trecator singuratic se strecoara cu pasi sovaitori prin vidul cenusiu coborat din cer si intins pe strada ca un betiv de weekend, la ora la care campia doarme sub monotonia continentala ce incepe acolo, odata cu ultimele case ale periferiei, si continua la nesfarsit. Un cer crunt, ca o folie de plumb, atarna peste oras si trecea peste el cu un geamat infundat, cutreierat de falfaitul ascutit al liliecilor, care zburau peste piateta si desenau zigzaguri negre peste gravura veche a catedralei. L-am cautat pe Rauf pe strada care duce acasa la el, iar la prima intersectie m-am oprit, la a doua m-am invartit in loc si la a treia am sovait sub neonul din colt si asa, infasurat in noaptea de decembrie, am simtit ca undeva, adanc in mine, se intrupeaza si creste inutilitatea asteptarii. Uneori imi ziceam ca, chiar daca l-as vedea undeva pe Rauf, n-as mai fi vrut sa-i ies inainte sa-l intalnesc, ba chiar eram sigur ca prezenta lui mi-ar provoca un sentiment de lehamite. Aproape ingrozit am inteles ca Rauf nu mi mai era necesar, ca voiam altceva, poate o asteptare fara obiect, poate doar ideea asteptarii, doar inutilitatea ei, probabil.
Oricum ar fi fost, acum trebuie sa spun ca pe Rauf nu l-am mai intalnit si nici cautarea mea nu era atat de insistenta cum s-ar astepta cineva. Odata, poate in ianuarie sau mai tarziu, mi s-a parut ca am zarit-o pe Sara, care, trecand pe langa mine, m-a privit crunt si a plecat cat a putut de repede, impingand inainte cu o usurinta ciudata masa aceea cilindrica a trupului sau si, cu cat se departa mai mult, silueta ei devenea tot mai anonima, imaginea omului insignifiant. Nu stiu de ce am fost tentat sa cred ca Rauf a plecat din orasel si ca o parasise pe Sara, ba chiar ca o parasise urat, fara a-i da nici o explicatie. Intre timp, Sara a ramas singura si ma gandeam ca in noptile lungi de iarna, din cand in cand, dupa ce stingea lampa de pe comoda din dormitor, dadea la o parte un colt al perdelei si privea in noaptea ce domina campul nesfarsit, luminat rar de o luna cetoasa, apoi fixa umbrele ce se lungeau in departare, nemiscate in linistea adanca, impenetrabila. La un moment dat se culca si, cand se trezea dimineata, simtea o moliciune si o lehamite demoralizanta si incerca sa-si aminteasca visul ascuns printre pauzele negre ale somnului. Si i se parea ca, in amintirea visului ajungea sa desluseasca ceva, dar numai o clipa, ca in niste cioburi negre de oglinda atarnate peste tot prin camera, si in fereastra, si in gradina si peste tot in peisajul acela de camp si chiar dincolo de el. Iar in acele inchipuiri si in visul acela tulbure, strecurat printre secunde goale, si oriunde in alta parte, se multiplicau la infinit bezna si singuratatea ei. Numai ca ele, cioburile acelea negre, aveau o proprietate groaznica: te provocau sa le privesti indelung si cu o concentrare maxima, mereu asa, pana ce venea un moment cand pricepeai ca intunecarea lor era ceea ce crea universul si ca orice raza de lumina patrunsa acolo seamana cu antimateria care distruge, nimiceste orice, pana la cosmar. Ma gandesc ca, intr-un tarziu, Sara se intorcea in pat si intindea mana sa aprinda veioza. Nu atinsese nimic. O geana de lumina intrase printre cioburile negre, le lovise unul de altul largind hotarele beznei si provocand linistea sa scoata un sunet ascutit si enervant.
Si atunci Sara a murit de prea multa singuratate. Ziarul local din oraselul W. i-a anuntat moartea in numarul de vineri, pe care l-am gasit pe fata de masa cenusie din localul in care-mi beam cafeaua in fiecare dimineata. La pagina sapte, in coltul de jos, din dreapta, fotografia Sarei (Raul, de ce m-ai scos ca si cand as suferi de migrena?) era un patrat incadrat cu negru, ceva ca o rama de intuneric, ce o inchisese pe Sara intr-un sarcofag ingust. Din fotografie, ea ma privea fix si cu o liniste ciudata, in vreme ce trasaturile fetei i se topeau incet intr-o apatie moale. In vreme ce ma privea asa, aveam impresia ca ma uraste pentru ceva ce nu intelegeam, si tot asa pana ce incepea sa aiba tot mai mult aspectul unui mort veritabil, care se indreapta putin cate putin spre afundurile cetoase, iar in urma isi lasa imaginea vaga si ecoul unui glas care se pierde se pierde se pierde.
Daca as urmari continuarea naturala a povestii, chiar aici ar trebui sa se sfarseasca istoria lui Rauf Ismajli, o poveste aproape ireala, cu putine momente demne de a fi tinute minte si cu enigma cetoasa a disparitiei lui, amplasata la final, mai mult pentru efect artistic, decat pentru cine stie ce chestie mareata. Atunci, as fi ajuns sa spun ca Rauf Ismajli nu mai traia in oraselul W., ca disparuse brusc, la fel cum si aparuse aici, ca in targul acela prapadit si in serile lui monotone si pe straduta care ducea la periferie Rauf isi lasase linistea lui mica si grabita, la fel ca liliacul care-si lasa umbra zborului in aer peste piateta si peste catedrala luminata de becuri albe, verzi si galbene.
Dar uite ca nu s-a intamplat asa. Rauf Ismajli imi lasase o scrisoare in cutia postala, pe care am gasit-o intamplator, cateva zile dupa ce am aflat de moartea Sarei. Cutia postala se afla dupa ultima treapta a scarii, in stanga intrarii, inca de cand ma mutasem acolo, si niciodata nu-mi trecuse prin cap s-o deschid, convins ca nu voi primi nicio scrisoare, ca nu avea cine sa-mi scrie, ca oamenii ramasi acolo, in departarea aceea inerta, nici macar n-ar avea ce sa-mi scrie. Si totusi am deschis cutia postala si, in fundul ei, ambalata intr-o singuratate metalica rece, era ea, scrisoarea lui Rauf, cu numele meu scris pe plicul alb si cu numele lui pe partea cealalta.
Draga prietene. Scrisul era aspru si dur, cu litere care pareau ca se incaiera unele cu altele, cu colturi ascutite, care faceau cuvintele sa para mai grele decat in realitate. Draga prietene. In clipa cand vei citi aceasta scrisoare, eu voi fi foarte departe de oraselul W., nu incerca sa afli unde, nu gandi ca ne vom mai intalni vreodata, n-o intreba pe Sara despre mine, pentru ca nici ea nu stie nimic. Apoi, cateva randuri fusesera sterse in graba, innegrind hartia si creand un vacuum intunecat. Mi-am spus ca acolo, in randurile acelea sterse, era pomenit numele Sarei, dar hartia era atat de mazgalita, incat Sara devenea foarte straina, ascunsa dupa acel strat de pamant care o acoperea acum de tot (Raul, de ce n-ai scris nimic despre mine?).
Si scrisoarea continua. Raul ma ruga sa inteleg ca plecarea lui fusese dictata de destin, pe care era obligat sa si-l urmeze. Nimic nu-l poate schimba, prietene, chiar daca cineva ar avea forta facerii si desfacerii, chiar daca acea putere misterioasa ar putea sa ia lumea de la capat, va fi mereu cate un Rauf obligat sa dispara, iar odata cu disparitia lui sa ia cu el blestemul care-l impinge inainte, sa ia cu el maretia tragica a greselii, a prabusirii si a caderii, a intinarii si a degradarii, a intinarii si a tradarii. Eu nu ma urasc, draga prietene, cum ai putea crede, ci dimpotriva, ma consider superior altora, mai virtuos si mai demn de a tine povara suferintei si a decaderii. Ar putea sa-ti para ceva ingrozitor, dar uite ca eu iti spun ca nu regret, pentru ca regretul e un viciu; nu ma simt rau in pielea mea. Nu le cer oamenilor sa ma inteleaga si sa ma caineze, sa spuna apoi ca tot ceea ce s-a intamplat a fost mana destinului, o intamplare nefericita. De unde stiu ei ca a fost asa? De unde stiu ca eu nu sunt un tradator jalnic, ca totul e o minciuna, o inselatorie?
Mai departe, Rauf vorbea detaliat despre cum disparea mereu, despre cum se ascundea, despre cum evita oamenii. Am avut impresia ca oraselul W., atat de mic, de tacut si de pasnic ma poate ascunde pentru totdeauna in semiobscuritatea vegetatiei din jurul sau. Ca sa-ti spun drept, asta ma usura, dar ma si enerva pentru ca ma priva de sentimentul de vinovatie, pe care trebuia sa-l beau pana la fund. Nu puteam sa-mi inchipui cum o sa mi inchid viata intr-o asemenea mutenie, in casuta aceea de la periferie, inconjurat de o liniste de catifea, iar de la fereastra dormitorului sa privesc campia intinsa si colinele din zare, unduind pasnic, si cerul sa fie de un albastru curat, adanc si cristalin. Nu eram convins ca meritam o asemenea pace si liniste sufleteasca (Raul, de ce stai la fereastra si vorbesti cu luna?), ca puteam fi absolvit pentru totdeauna de sentimentul de vina, ca uitarea, asemenea umbrelor serii ce coboara si se astern peste campie, ma va acapara putin cate putin si ca intr-o zi voi inchide ochii pentru totdeauna fara suferinta fara regret fara mustrari de constiinta, absolut linistit, groaznic de gol si de fericit...
Scrisul devenea din ce in ce mai nervos. Eu va trebui sa sufar toata viata rusinea tradarii. Propo­zitia era subliniata si, repetata de cateva ori, parea o grinda de beton intarita cu un drug de fier. Din textul acela putea disparea orice, putea avea loc o mare inundatie, dar grinda aceea avea sa ramana precum piciorul podului unui rau iesit din albie... Lucru care nu ma dispera, ci dimpotriva. Simt ca am forta ca am vointa ca am curajul sa il infrunt intr-o buna zi, atunci cand se vor sfarsi peregrina­rile mele si imi voi spune in sinea mea: am facut ceva in viata, am suferit pentru o greseala intamplatoare.
Citindu-i scrisoarea, am crezut la un moment dat ca-mi lipseste forta imaginatiei. Rauf si orice era legat de el plecasera atat de departe, lasand in urma cuvinte ce sunau a gol si suierau ca un vant anonim. In 1981, la Gjilan, am constituit un grup ilegal format din noua insi, despre care se spunea ca face parte dintr-o organizatie careia nu i-am stiut niciodata numele intreg. Intr-o noapte (tin minte cele trei batai in usa, doua, mai intai, apoi una singura) mi-au adus acasa un teanc de manifeste, infasurate in hartie de ambalaj si legate cu o sfoara groasa. Nu l-am vazut pe cel care mi-a lasat pachetul la usa, dar mi l-am inchipuit privindu-ma din locul in care se pitise, din gradina sau poate mai de departe, din coltul strazii. Si el, in momentele lungi de asteptare, pana sa se deschida usa, si-o fi spus: asta e neam de tradatori, il stiu eu. Am luat pachetul (era o noapte de vara, iar din gradina venea o briza racoroasa, amestecata cu un zumzet de nervi, ca un cantec de greiere), m-am inchis in camera si l-am deschis incet. Tiparul lasase prea multa cerneala si foile erau ilizibile, patate cu stropi negri si, cand le luai in mana, aveai un sentiment de panica.
Scrisoarea avea o intrerupere ce-ti fractura lectura, lasata cine stie de ce. Era o lunga liniste in ea, invaluita in fum de tigara si cu o privire fixata pe perete, sau in lumina lampii, sau pe chipul Sarei, linistit si moale ca un rau de campie (Raul, de ce atunci cand te visez, acolo unde esti tu sufla crivatul?), sau pricinuita de o tulburare a gandului, ce incepe si se indeseste odata cu umbrele noptii. In cele doua zile care au urmat, cu o nervozitate ce ma facea sa tremur involuntar, i-am cautat pe tovarasii din grup ca sa-mi spuna ce trebuie sa fac cu manifestele, cum sa procedez cu ele, sa le distribui, sa le distrug sau sa le ascund. Intre timp, micul pachet infasurat in hartie de ambalaj l-am ascuns in pivnita, sub o placa de beton si cu cateva maruntisuri deasupra, acolo unde pastrez si alte lucruri secrete, cateva documente ale organizatiei si un registru cu numele membrilor. Tot in ziua aceea, in vreme ce ma intorceam acasa nervos si abatut, chiar in coltul strazii, acolo unde incep sa apara unul dupa altul acoperisurile scunde ale caselor din cartier, acolo unde ciresii si merii isi arunca pe drum umbra albastruie, acolo unde pasii pe caldaram iti proiecteaza in amintire ecoul copilariei, undeva acolo m-au intampinat doi indivizi care mi au spus sa merg intre ei si sa nu intorc capul sau sa vorbesc cu cineva.
Intr-un colt indepartat al noptii, la marginea campului si inca si mai departe, peste spinarea colinei si dincolo de ea, cerul parea ca abandonase pamantul si se pravalise intr-o parte, creand o spartura prin care a inceput sa se strecoare o lumina decolorata, un soi de pulbere alba, ce se imprastia si se topea indata ce ajungea pe bolta. Ceva mai tarziu, vantul a inceput sa impinga pulberea aceea din colturile indepartate ale peisajului, s-o imprastie peste tot, peste padurea inca intunecata si peste colina cheala din propiere si apoi pe strada, si in gradina, si pe geamurile ferestrei, risipind peste toate o dimineata gri si cetoasa. O ramasita a noptii aceleia, aproape la fel de intunecata, cu aceeasi densitate moleculara, se mutase dincolo de fereastra si se strecurase in camera lui Rauf. In clipele acelea, Rauf scria aceste randuri, fixandu-si privirea cand pe miscarea intunecata a literelor pe hartie, cand pe negura diminetii de dincolo de geam. In primele trei luni de ancheta am negat orice, in celelalte trei mi-au spus ca stiu totul, iar in urmatoarele trei luni mi-au cerut sa le spun unde am ascuns manifestele. Mi-au citit declaratiile tovarasilor din grup si marturia celui care mi le lasase la usa. Nu stiu cum, dar parca ma cufundasem intr-o liniste somnolenta, intr-un abandon complet care aveau sa se sfarseasca indata ce m-ar fi intrebat din nou despre manifeste. Manifestele? O, Doamne, cat de putine lucruri mai contau atunci pentru mine. Nu stiu de ce mi-am amintit de gradina din fata casei, cufundata in noianul de umbre si mirosind a iarba proaspata. Manifestele? Da, da, acolo erau, acoperite de pamantul reavan si jilav, chiar langa ciresul din mijloc, trei pasi mai departe si patru pasi de la gardul de zid. Noaptea, cand luna iese peste acoperisurile caselor, ciresul arunca peste gradina o umbra lunga si tremuratoare, cu varful aproape de fereastra, aproape s-o atinga si sa patrunda in camera, alunecand apoi in laturi cu un fasait dulce si ajungand la gura putului, unde sa stea cateva clipe, dupa care sa se piarda intr-o transparenta de sidef. Manifestele? Acolo trebuie ca le-am pus, trei pasi... In noaptea aceea am visat o flacara mare, alba si galbena si verde si rosie, care ajungea pana in varful ciresului, crescand apoi pana in inaltul cerului, trecand de luna, incendiind-o toata. M-a trezit un tropait de pasi pe coridor si usa, care s-a deschis cu zgomot. In aerul cenusiu din celula mai erau inca fragmente de vis. M-au dus intr-un birou spatios si alb, apoi intr-altul si ceva mai tarziu in altul. Peste tot unde ma duceau, prin coridoare si birouri luminate a giorno nu vedeam decat ziduri goale si albe ce-mi iritau apatia si indiferenta mortala ce-mi pusese stapanire pe ganduri si ma duceau undeva departe. Intr-unul dintre acele birouri am iscalit o hartie, iar in altul, un barbat in varsta si cu ochii piezisi mi-a zambit amical. Tot in ziua aceea sau in cea urmatoare mi-au spus ca-mi vor da drumul, ca au ramas doar cateva formalitati de facut, treburi birocratice. Stati asa! Vreau sa fiu judecat, sa fiu condamnat, sa spun judecatorilor, intr-o sala mare, ca nu recunosc acel tribunal, recunosc doar judecata poporului... Mi-au explicat ca terminasera ancheta, ca m-am aratat cooperant si ca ii ajutasem mult la demascarea intregii organizatii. Registrul acela... O umbra otravitoare a acoperit brusc zidurile, geamurile si m-a apasat cu o greutate insuportabila. Cadere, prabusire, scufundare si din nou prabusire fara sfarsit in adancurile pamantului, printr-o bezna lipicioasa ca o mlastina de smoala topita. Cand mi-am revenit, barbatul in varsta cu ochii piezisi sedea calm la o masa lunga, ma privea insistent si batea darabana cu degetele. Limba, grea si cleioasa, mi se adunase in gatlej ca un pumn de noroi argilos. Puteti pleca. Dar eu... cum sa spun, este o greseala, o confuzie cumplita, eu nu vreau sa se creada ca... El a zambit, mi-a aratat din priviri usa, s-a intos pe scaun si a inceput sa priveasca pe geam. Apoi coridorul pustiu, cu pereti ce se clatinau aidoma unor umbre intunecate si dupa asta nimic. La finalul acelei buimaceli si acelei letargii si acelei desertaciuni mortale a ramas o singura explicatie cumplit de clara. Cineva dintre cei ai casei luase pachetul cu manifeste si celelalte hartii pe care le tineam in pivnita pentru a le ascunde mai bine, le bagase intr-un sac de plastic si le ingropase in gradina, sub ciresul cel mare, care, vorba vine, noapte de noapte, cand luna se instala peste acoperisurile caselor, pe partea cealalta a curtii, la put si chiar sub fereastra, arunca o umbra cetoasa si subtire, sidefie si transparenta...
Afara, peste oraselul W., cazuse seara, iar pe fereastra imi intra in camera o umbra usoara, risipita si diafana, care acoperea tavanul inalt. Din scrisoarea lui Rauf, pe care o aveam dinainte, literele negre au inceput sa tremure si sa se amestece cu pulberea intunecata si cenusie, sa alunece si sa ajunga dincolo de fereastra, sa se risipeasca in noapte si sa plece aiurea, pana acolo, departe, in est, peste dealurile umbrite de brazi, unde noaptea devenise deja un zid impenetrabil. Si atunci, amintindu-mi de acel zid negru de pe deal si de colturile cetoase ale cerului si cand ma duceam intr-acolo manat din urma de un urlet de singuratate, mi-am inchipuit ca scrisoarea aceea lasata pe masa de langa geam era scrisa de mine, ca eu eram Rauf, iar pe cel care povestise toate acestea, deci pe autor, il lasasem in urma, in camera aceea intunecata, scrutand noaptea si peisajul domol cufundat in ea.

Nota. Povestirea se refera la evenimentele care au avut loc in Kosova, in anul 1981, cand in fosta provincie iugoslava au avut loc ample miscari de protest ale populatiei majoritare albaneze.

In limba romana: Marius Dobrescu

 
  Alte titluri din categoria "Literatura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 8
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Ethnos

  Spiritualitate

  Caleidoscop

Arhiva revistei Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2017
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising