Home : Arhiva revistei Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE PRIETENUL ALBANEZULUI GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Legenda Stancilor Blestemate
Luiza Qerreti
 
Ethnos, NR. 8 - Noiembrie 2017
 



Povestea nu ne spune ce s-a intamplat pana la urma cu mama si cei doi copii ai sai. Nu stim nici daca a avut loc vreo minune si cei trei au supravietuit, ori au murit acolo, pe cararea de munte. Ceea ce am aflat este ca intreaga fire parea ca ia parte la jalea celor trei: soarele s-a ascuns in spatele norilor, care au inceput sa planga si ei cu sughituri, abatand asupra pamantului si a crestelor de piatra o ploaie naprasnica.
Dar sa incepem cu inceputul. Turcii napadisera tara, iar bietii oameni fugeau care-ncotro, para­sindu si satele, tarinile si avutul. Multimea de fugari se refugia pe munte sau se ascundea prin scorburi si pesteri ca sa nu-i bata vantul si sa nu-i arda soarele. Printre refugiati era si o mama cu cei doi copii ai ei. Barbatul ii fusese ucis de ieniceri, asa incat nu mai aveau niciun sprijin, saracutii de ei. Cararea ii ducea spre Stancile ’Nalte, asa le spunea crestelor acelea cu varful in nori, ce strajuiau Platoul Dukaghin. In graba mare, femeia uitase sa ia de acasa cele de trebuinta, caci turcii le calcau pe urme si n-ar fi vrut sa-i lase pe bietii copilasi orfani si pe drumuri. Speriata de zgomotul copitelor ce se auzeau din ce in ce mai tare, necajita de moartea sotului, ea privea ingrozita in urma, indemnandu-si copilasii sa paseasca mai repede pe poteca abrupta de munte. In spate se vedeau casele satului arzand. O mare tristete i se citea pe fata si-i innegura ochii. Si mergeau ei asa, iar apa pentru copilasi nu se zarea pe nicaieri. Si, cu cat urcau mai sus, muntele era tot mai povarnit, soarele ardea tot mai tare si stanca tot mai fierbinte era, de parca ar fi calcat pe o plita incinsa si nu pe o spinare neteda de piatra. Dar mergeau mai departe, de groaza ca ienicerii i-ar fi putut ajunge din urma. Soarele de iulie ii ardea fara mila, iar setea ii molesise deopotriva, pe mama si pe copii. Era vremea in care izvoarele ce se varsa in bazinul Drinului seaca, iar zapada, care de multe ori ramane pe creste pana la sfarsitul lui august, in anul acela se topise mai devreme. Si asta tocmai atunci, cand disperata mama cauta cateva picaturi de apa pentru copiii ei. „Mama, vreau apa”, cerea neincetat copilul cel mic, caci caldura si oboseala il facuse sa uite de foame. Dar apa nu era nicaieri. „Mama, te rog, o picatura de apa”, o ruga el, fara a intelege ca biata mama nu avea cum sa-i implineasca dorinta. Nicio picatura, nici macar cat sa-i ude buzele crapate de sete. Biata de ea incerca sa-l ostoiasca asa cum se pricepea ea mai bine. Baiatul cel mare tacea, desi setea si osteneala il molesisera si pe el.
„Ajungem acum la apa, sufletul meu. Uite, Rapile Albe nu sunt departe”, incerca sarmana mama sa-l linisteasca pe micutul doborat de sete si de oboseala. Si au trecut ei de rapile acelea, iar apa nu au gasit nici de leac, si au urcat apoi pe Muntele Sterp, dar si acolo izvoarele erau secate. Disparusera si turmele de oi sau de capre, plecate aiurea sau mancate de lup, nu se auzea sunet de talanga si nici nu se zarea picior de om. Stancile ’Nalte erau mai pustii ca niciodata. Copiii obosisera, buzele le erau uscate ca iasca, puterile ii parasisera, de sete si de osteneala nu mai puteau nici sa vorbeasca. Incepusera sa sovaie si sa vorbeasca in dodii. Biata mama fu cuprinsa de disperare. Vazandu-si micutii cum se sting, i se uscasera pana si lacrimile. Si, inainte de a-i vedea cum cad si nu se mai ridica, plina de deznadejde, ea incepu sa blesteme stancile: „ Hei, voi, stancilor, sa nu aveti vreodata apa! Focul sa va arda si ploaia in veci sa nu va ude!”.
Si cazu la pamant imbratisandu-si copiii care se zbateau in agonie.
Povestea nu ne spune ce s-a intamplat pana la urma cu mama si cei doi copii ai sai. Nu stim nici daca a avut loc vreo minune si cei trei au supravietuit, ori au murit acolo, pe cararea de munte. Ceea ce am aflat este ca intreaga fire parea ca ia parte la jalea celor trei: soarele s-a ascuns in spatele norilor, care au inceput sa planga si ei cu suspine, abatand asupra pamantului si a crestelor de piatra o ploaie naprasnica.
Altii spun ca blestemul mamei a cuprins toate varfurile de deasupra Dukaghinului, pe ambele maluri ale Drinului Alb. Blestemul mamei le sta si acum amenintator deasupra capului. Stancile ’Nalte s-au uscat sub focul blestemului, iar soarele parjoleste orice urma de viata, de nu ramane piatra peste piatra. Asa spune legenda. Te cuprinde tristetea vazand intinderile acelea imense arse de soare, coltii de stanca iesind ca niste dinti din pamant, bolovanii sclipind in soare. Blestemul mamei ii urmareste si azi: focuri mari se aprind in fiecare an, in aceeasi zi a anului, pe aceleasi carari pe care a mers si ea. Si, ori de cate ori scoate capul cate un lastar fraged de brad, un fulger iscat din cerul senin il arde si il parjoleste.
Povestea nu ne spune ce s-a intamplat pana la urma cu mama si cei doi copii ai sai, nici ca au scapat, nici ca au murit. Povestea i-a facut nemuritori. Iar de atunci, Stancilor ’Nalte li se spune Stancile Blestemate, iar numele le-a ramas si astazi tot asa. Fireste ca mie mi-au ascuns sfarsitul tragic al celor trei, caci, nu-i asa, povestile si legendele au intotdeauna sfarsit fericit. Totusi, pe Stancile Blestemate, imi spunea bunica, se afla o piatra cioplita cu chipul mamei si al celor doi copii ai ei, iar ciobanii, cand trec pe acolo, le picura pe buzele uscate cateva picaturi de apa. (L. Qerreti)

 
  Alte titluri din categoria "Ethnos"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 8
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Ethnos

  Spiritualitate

  Caleidoscop

Arhiva revistei Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2017
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising