Home : Arhiva revistei Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE PRIETENUL ALBANEZULUI GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Proza albaneza contemporana. Vath Koreshi: Cismeaua Arhitectului
Traducerea: Marius Dobrescu
 
Literatura, NR. 9 - Decembrie 2017
 



Convoiul a ajuns la Çemberlitash. Arhitectul cobori de pe cal, un armasar slabut, cu coama neagra, pe care facuse ultima parte a drumului, de la Yk Yzedin pana acolo, la Istanbul. Inainte de a se urca in trasura, isi dezmorti bratele si privi spre Turnul Observatorului, ce se zarea clar in lumina parelnica a serii, apoi mai departe, spre Sfanta Sofia si Top Kapi, si admira cupolele si minaretele zvelte ale geamiilor. Simtea cum briza marii ii alunga oboseala si-si spuse ca uite, inca putin si dupa atata vreme avea sa se odihnesca in tihna propriei case.
Dar brusc avu un sentiment ciudat: in vreme ce se dezmortea si visa la odihna, il strabatu o presimtire neagra! O teama, ceva asemanator cu frica pe care o simti atunci cand te trezesti din somn si realizezi ca totul, tot ce te inconjoara, iti este strain. I se parea ca ajunsese intr-un loc necunoscut, plin de cladiri sclipitoare, inalte pana la cer.
Dar asta n-a durat decat o clipa! Doar o clipa, isi spuse usurat, caci simtea cum isi revine. Doar seara aceea laptoasa era de vina. Din cauza ei i se paruse ca tot ceea ce vede era indepartat si iluzoriu. Acesta era motivul pentru care cladirile Istanbulului ii parusera ca plutesc pe norii auriti ai unui oras necunoscut, scaldat in ultimele raze ale soarelui.
Simtind cum isi revine incetul cu incetul, incerca sa-si pastreze luciditatea in vreme ce trecea prin Nishan Tash si peste Podul Galatei, prin fata Geamiei Albastre si pe ulita care ajungea de la Besiktas la mare, la Yskydar. In zona aceea a orasului se simtea la el acasa si n-avea de ce sa-i pese ca nu-l intampina nimeni in orasul lui! Acolo avea sa-i dispara sentimentul de instrainare, aparut din neant in seara aceea.
Dar, ca si pana atunci, constata ca nimic nu se schimbase. Cand trasura ocoli piata Geamiei Porumbeilor si in fata-i aparu peisajul cunoscut, simti ca obsesia aceea tot nu-l parasise! Din nou, sentimentul acela de instrainare! Chiar si Geamia Albastra, cu minaretele ei inalte, ii parea straina! Chiar si ea, edificiul pe care-l proiectase cu mainile lui si care se inaltase sub propriii sai ochi vreme de saisprezece ani la rand! Chiar si ea, la fel ca toate celelalte, ii parea straina si indepartata! Arhitectul simti un nod in gat si-si spuse ca toate astea nu sunt altceva decat simptomele raului de calatorie.
Speranta ca totul va reveni la normal i se ivi odata ce ajunse in fata propriei case, a carei poarta cu bolta inalta fusese proiectata tot de el, in asa fel incat sa para suparata atunci cand pleaca si, din contra, sa exulte de bucurie atunci cand se intoarce, mai cu seama dupa o calatorie atat de lunga. O expresie aproape umana, de ochi care vad si inimi care simt, avea nu numai poarta, ci si toate celelalte acareturi din curte. Un bun venit rostit parca si de ograda larga, si de odaile inalte si luminoase, si de camarile sau saloanele de primire, de tot si de toate. Ar fi vrut ca trasura sa ajunga cat mai repede, ca tropotul cailor si scrasnetul rotilor pe caldaram sa inceteze cat mai curand.
Dar, cand ajunse acolo si se afla sub bolta inalta a portii, cand canaturile grele si mari se trasera in laturi, iar dinaintea ochilor sai se deschise curtea imensa, intelese ca inauntru nu-l astepta nimic vesel si primitor cum isi imaginase. Mai mult decat atat, chiar si portile il primira rece si ursuz, ca si cand ar fi fost un strain, ba chiar si curtea, havuzul din mijlocul ei si servitorii insisi iesiti sa-l intampine.

- Mi se intampla ceva ciudat, ii spuse sotiei dupa o lunga tacere.
Dupa ce facuse o baie buna, dorind parca sa se lepede de amintirea neplacuta a drumului, luasera cina si, dupa ce se iubisera dupa lunga despartire, ramasera tacuti unul langa altul pe sofaua incrustata cu sidef. Si, pentru ca multe lucruri ramasesera nespuse, se ridicara de pe sofa, se indreptara spre camera de zi si se asezara unul langa altul: el, cu mantia cusuta cu fir de aur aruncata pe umeri, ea, cu un vesmant greu de purpura ce-i scotea in relief gatul alb si fin, precum si bogatia parului negru.
- Am impresia ca sunt un strain, spuse.
O privi cu coada ochiului, ca si cand ar fi vrut sa observe mai devreme cu o clipa expresia de pe chipul ei, si vazu cum buzele femeii schiteaza un suras aproape invizibil.
- Parca ai avea un miros ciudat, spuse ea mai mult in soapta.
Ah, facu el in forul interior! De aceea fusese atat de rece cu el, primindu-l cu greu pana si in pat!
Tarziu, dupa ce se culcara cu totii, iar ea se retrasese de mult, stand pe terasa, cu umbrele mahalalei Yskydar deschizandu-i-se in fata si luminitele ei sclipind adormite, el isi aminti de expeditia din care tocmai se intorsese. O expeditie ciudata, cu multi dintre cei mai luminati oameni ai imperiului, cu insusi sultanul Baiazid in frunte si o impunatoare suita imperiala, care-i insotise de-a lungul unui drum ingrozitor de lung si teribil de obositor. O multime de barbati tacuti si afundati in ganduri, strabatand un drum parca nesfarsit. O expeditie fara fanfara si viermuiala expeditiilor militare de represalii; locul generalilor, al ofiterilor si al ostenilor fusese luat de arhitecti, geografi, istorici si tot felul de specialisti in drumuri, porturi si constructii civile. Mana dreapta a padisahului nu era vreun strateg militar, ci el, Arhitectul. El, transformat intr-un mare comandant care nu vorbea decat despre constructii. Aveau sa construiasca un mare port la Marea Ionica, undeva langa Vlora, pe cel mai apusean tarm al Peninsulei Balcanice. Lucru care se tinuse secret, cine stie de ce, inca de la plecare si pana aici, pe tarmul marii si in muntii care se zareau vag in lumina albastruie a cerului. Apropiindu-se de golf, padisahul se apleca in sa spre el si-i destainui secretul: aici vom construi portul de unde ostirea va traversa marea si va debarca pe tarmul de vizavi!

Sotia se ridica din nou din pat si veni la el.
- Nu mi-ai spus de ce stai asa ganditor?
- Nu stiu, zise Arhitectul. Am vazut toate satele acelea...
Vazuse satele din partea aceea de imperiu, din tinuturile acelea indepartate. Casele lor de piatra, acoperisurile acoperite cu placi de granit, pe coaste pustii de munte. Nu exista locuri mai pustii si mai sarace ca acelea. Si mai stii ceva? Nu-i spusese niciodata ceea ce-i va spune acum! Nu-si inchipuise vreodata ca intr-o buna zi o sa-i vorbeasca despre asta, despre ceva ce aproape ca a uitat si el. El se trage din partile acelea! Ea nu-i cunoaste originile indepartate, dar uite ca el o sa-i spuna acum: da, se trage din tinuturile acelea. Simtise ca se rupe ceva in sufletul lui calatorind printre acele locuri! Un stramos al lui plecase de acolo cu trei-patru generatii in urma si se stabilise la Istanbul. Inainte sa se casatoreasca cu ea, acolo, in casa lui, inca se mai vorbea despre cojocul lui de oaie si despre fluierul pe care-l purta la brau. Ajungand in partile acelea, avusese impresia ca din negura vremii ii apare chipul ciobanului de altadata, strabunul lui, si-i paruse ca-l vede viu, urcand o coasta de munte impreuna cu turma de oi!
- N-am putut sa ma opun impulsului acela, ii zise Arhitectul sotiei. Am vrut sa ajung in satul stramosilor mei. Am avut ocazia sa ajung aproape de el, la nici patru-cinci ore de locul unde eram. Si m-am dus. Am avut o multime de insotitori si m-am strecurat printre ei ca si cand as fi fost un drumet oarecare. Am pregatit caii si, in frunte cu garda care ne deschidea calea, am patruns intr-o vale printre doua culmi golase de munte. Aveam emotii, nu stiu de ce. N-am mai vazut locuri atat de pustii, dar poate ca-mi pareau astfel din pricina tropotelor si galagiei celor ce ma insoteau. Oamenii care ne ieseau in cale se fereau de noi. Eu le strigam si le spuneam ca sunt de prin partile acelea, dar ei fugeau incotro vedeau cu ochii. Lucru care mi s-a intamplat si atunci cand am ajuns in satul stramosilor mei. Acesta se afla intr-un fund de lume, iar casele, cu acoperisul lor de piatra, se iveau sub o culme golasa de munte. In jurul lor, cateva ogoare imprejmuite cu gard de nuiele, niste vite care pasteau pe o arie cu doua-trei fire de iarba si o cascada de munte ce se rostogolea pe spinarea de piatra a unei rape adanci. Copiii si femeile se ascunsesera, ne-au iesit in intampinare cativa batrani cu mantai de lana si cu caciuli inalte pe cap. Ne-au spus bujrum si bine ati venit, dar trageau din lulea si incercau sa ghiceasca ce ne manase sa ajungem la ei! Ceatallbash Pasa, care conducea convoiul, le-a spus ca le-a adus pe cineva de-al lor si a aratat spre mine. Ei au zambit vazandu-ma inconjurat de o multime de osteni si au crezut ca omului ii arde de glume. Ma priveau ca si cand s-ar fi asteptat ca Pasa sa le spuna ca sunt sultanul insusi, in vreme ce eu am amutit asa calare pe cal cum eram. Dar acesta era adevarul-adevarat, eram unul de-ai lor si, cand s-au convins ca asa e, au fost cateva momente cand batranii s-au privit unul pe altul, au vorbit apoi despre stramosii mei, de care isi aminteau cu totii, si asta pentru ca un nepot al lor construise Istanbulul. Discutara apoi intre ei despre acest nepot, apoi, complet relaxati si veseli, s-au intors la casele lor, care la inceput ni se parusera pustii, facandu-ne din mers o multime de semne. Imediat dupa asta, ca aparuti din pamant, au iesit de acolo o gramada de femei, de baieti si de copii. Dupa tot balciul asta, cand satenii au iesit pentru prima oara sa primeasca prieteneste o trupa de oameni imbracati in uniforma militara, a avut loc inca ceva neprevazut pentru ei cand au aflat ca nepotul despre care vorbisera si care construise Istanbulul eram eu! Tuturor le-a pierit glasul cand au aflat asta, iar pe mine m-a emotionat atat de mult uimirea lor, incat ochii mi s-au umplut de lacrimi. Iar ei nu reuseau sa depaseasca momentul, caci eu eram pentru ei o legenda si nu se asteptasera sa apar acum in carne si oase in fata lor! “Cine merge si cine vine din Istanbul numai despre tine vorbeste, mi-a zis unul dintre batrani. Se spune ca sultanul ti-a dat-o pe fata lui de nevasta si ca te tine la mare cinste, caci i-ai facut orasul gradina, paradis i l-ai facut!”


Nu-si mai vazuse niciodata sotul atat de emotio­nat si de socat. Devenise alt om. Este adevarat ca acum avea alt aer, lucrul acesta il simtise imediat ce se lungise pe pat alaturi de el. La inceput il ascultase cu un fel de curiozitate, povestirea lui parandu-i-se interesanta, dar apoi incepuse s-o plictiseasca. Facu tot posibilul sa nu lase sa se vada asta, ca sa nu-i strice placerea povestitului, desi nu trebuia sa faca un efort deosebit ca sa-l asculte. Uneori i se facea somn si era greu sa reziste, iar in momentele acelea i se parea ca cel care vorbeste nu este sotul ei, ci un strain venit de departe. Si acest sentiment incepu s o nelinisteasca, desi spera ca istoria aceea nu va mai dura mult.
Dar sotul ei povestea acum despre altceva, ceva ce-i trezi din nou curiozitatea. Oamenii din satul acela i-au cerut sa faca ceva pentru ei. Ceva construit de mana lui, ca fiu al satului ce era. Ei voiau o amintire de la el, de la cel care construise un imperiu si-l facuse paradis. Dar ce ar fi putut sa le faca? Caci ei nu aveau decat piatra. Atunci, iata ce facuse: isi dezbracase straiele de Arhitect impara­tesc si le ceruse niste itari de abá, ca sa se poata apuca de lucru. Avea sa le faca o cismea. In mijlocul satului se afla un izvor, de unde luau apa de baut, si acolo aveau sa care cativa bolovani, sa-i ciopleasca si sa-i aseze jur-imprejur. Asa facura, iar la sfarsit, Arhitectul construi ulucul, pe care-l ciopli si l decora cu mainile lui, dupa care il fixa sub firul de apa. Si apa curgea prin ulucul iesit de sub dalta lui, iar satenii spusera: Ah, nu exista un lucru mai bun si mai frumos decat cismeaua asta!
Arhitectul stia ca ar fi putut face si ei o cismea la fel, dar facuta de el era altceva. In pustietatea aceea vor avea ceva facut de el, de omul care construise intregul Istanbul si intreaga imparatie! Asa vor spune, asa vor povesti tuturor celor care vor veni in satul lor.
- Ai facut o cismea?! il intreba ea privindu-l tandru.
- Da, o cismea mica. Am scris pe o placa de piatra: “Cismeaua Arhitectului” si am baut o gura de apa.

 
  Alte titluri din categoria "Literatura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 9
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Spiritualitate

  Ethnos

  Caleidoscop

  Interviu

Arhiva revistei Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2017
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising