Home : Arhiva revistei Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE PRIETENUL ALBANEZULUI GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Nasi Lera: Ultimele clipe ale soarelui
Traducerea: Marius DOBRESCU
 
Literatura, NR. 8 - Noiembrie 2017
 



Se opri speriata. Ajunsese acolo fara sa mearga. Nu o adusese nimeni, venise singura, dar de mers nu mersese. Privi imprejur si vazu ca nu era nimic schimbat. Aceeasi pustietate de piatra. Si totusi, acolo nu ajunsese singura, pe picioarele ei. Nu era nici obosita. Era sigura ca mersese totusi si, in mod ciudat, nu simtea oboseala, ca si cand n-ar fi mers. Si totusi era convinsa ca mersese. Poate ca in ziua aceea facuse cel mai lung drum din viata ei. Singurul lucru de care nu se indoia in momentul ala era tocmai asta. Voia sa se aseze undeva. Spunandu-si asta, se cutremura. Soarele isi consuma minutele intr-un ger alb, ca o creatura ce-si mananca propria creatie. Niciodata nu-i trecuse prin cap ca soarele isi inghite minutele in frigul acela alb. Isi sterse alene fruntea, ca pentru a face ceva. Pentru ca avea senzatia ca totul in ea ingheata sub minutele inghitite de soare. Si privi drumul cu doi ochi care parca nu erau ai ei. Spunandu-si pentru prima oara ca pana acolo nu venise singura. Desi era sigura ca n-o adusese nimeni. Nu stia nici ea unde se afla. Si nici n-ar fi vrut sa se intoarca acolo de unde venise, ca sa porneasca din nou. Pentru ca nici nu stia de unde pornise. Si-si spuse ca, pentru a putea continua, trebuie sa stie de unde pornise. Isi repeta ca ar trebui sa-i fie usor sa-si aminteasca. Si totusi, nu-si amintea. Isi amintea toate locurile de unde pornise in decursul anilor, ca si cand ar fi fost unul singur. Iar printre ele ii era greu sa deosebeasca unul. N-avea importanta care. Era de ajuns sa fie unul. Chiar daca asta se intamplase acum o suta de ani. Poate chiar si mai-nainte. Voia doar sa stie ca mersese.
Ridica ochii si vazu pustietatea de piatra. Nu se mira ca se afla acolo, se intreba doar cum ajunsese. Pentru ca intr-adevar ajunsese acolo, dar fara sa mearga. Strabatuse alte drumuri si pe neasteptate se trezise pe un drum necunoscut si sub un soare ce-si inghitea minutele ca o fiinta care-si devoreaza propriile creatii. Isi aminti ca in clipa plecarii (isi amintea plecarea, dar nicidecum momentul ei) parcursese in minte acest drum, strabatand pustietatea aceea de piatra, dar pana acolo nu-si amintea sa fi mers. Mersese pe alte drumuri, care acum ii zburasera din minte. O adusesera pana aici, dupa care se volatilizasera. De aceea nici nu simtise ca ar fi mers. Pe drumurile acelea nu-ti ranesti picioarele, si totusi era sigura ca sunt si ele ca orice drum, pline de bolovani care-ti insangereaza talpile. In ziua aceea n-o ranisera si nici nu-i simtise, ca si cand nici n-ar fi mers. Desi pana acolo n-o adusese nimeni, pasise pe picioarele ei. Dar asta nu putea sa creada si nici ca se afla acolo. Nu s-ar fi mirat sa fi fost in alta parte, nicicum in pustietatea aceea de piatra. Si simti un junghi in tot trupul. Acum, soarele, in locul minutelor, inghitea durerea si culoarea parului ei. Drumul acela ii vestejise pana si culoarea parului. Albise. Nu putea vedea asta, dar stia ca asa e. Din cauza asta nu simtise drumul. Pentru ca fusese invizibil, tacut, profund ca si albirea parului. Si pentru a simti ca merge se aseza si-si scoase pantofii...

Zari de departe o poarta mare. Ajunse la ea in ultimele clipe ale soarelui. Dar ii fu de ajuns un minut ca sa se dumireasca despre ce e vorba. Nu spuse nimic. Cineva ii lua gentile, cineva de dincolo de poarta. Si acela pleca. Soarelui nu-i mai ramase nici macar o secunda. Si se facu noapte. Iar la poarta nu era nimeni, in afara de ea, care era si de o parte si de alta a portii. Nimeni nu vedea cele doua fiinte transparente. Ele sedeau tacute una in fata celeilalte, iar din picioarele lor goale se scurgeau firisoare de sange. Daca n-ar fi fost sangele acela subtire, ai fi spus ca acolo, in fata marii porti, nu era nimeni.
Cineva o prinse de mana si-i spuse ca nu e voie sa stea acolo. Dincolo de poarta era o piata pustie. Ea puse piciorul fara sa intre inauntru. Talpile ei albe nu simteau pamantul. Simteau altceva. Era atat de ostenita. Peste pietrele pietei dansau umbrele noptii. Si un vant puternic care nu reusea sa miste niciun fir de iarba uscata. Ea intrase acolo unde putea intra doar ea. Si nimeni n-o vazu. Doar ea le vazu pe toate. Vazu si ultimul fir de par negru si sorbi toata lumina alba a unei luni moarte. Apoi, o voce ii spuse ca nu poate ramane acolo. O introdusera intr-o camera goala si o asezara pe un scaun. Ea se facu ghem si-si aminti tot drumul facut pana acolo. Oricat se grabise, nu reusise sa ajunga inainte de apusul soarelui. In ziua aceea soarele isi inghitise minutele mai rapid ca-n alte zile. Eu m-am grabit, zise cu un sentiment de vinovatie. M-am grabit mai tare ca niciodata. Oboseala i se raspandea in membre ca pentru a-i confirma vorbele. Vazu ca este inca desculta. Scoase ciorapii si pantofii si se incalta. Indesandu-si picioarele in pantofi aproape ca lesina de o durere care-i furnica sira spinarii. Picioarele ii erau amortite. Privi cu teama prin camera goala si rece si-si scoase din nou pantofii. Poate ca maine nu vor fi atat de umflate. N-ar fi vrut sa mearga la intalnire cu picioarele goale. Si nici ca el sa-i vada picioarele umflate. Mi-am scos pantofii ca sa merg mai repede, dar soarele si-a inghitit prea repede minutele. Nu-i mai lasase nici macar un minut.
Mai bine ca nu l-am intalnit azi, spuse. Azi am picioarele amortite. Maine vor fi tefere. De frig se ghemui sub palton. In camera era intuneric. Intrerupatorul trebuie ca era pe undeva pe-acolo, dar ei ii placea sa stea asa, in intuneric. Ii era mai usor sa astepta asa dimineata. Avea sa fie prima care sa vada zbaterea noptii si nasterea diminetii. Pentru dimineata aceea facuse tot drumul. Dar intra cineva si aprinse lumina. Ea se ghemui si mai mult sub noaptea paltonului ei. Inchise ochii ca sa evite lumina. In locul acela, o groapa adanca, noaptea era exagerat de lunga. Iar soarele de ani buni isi ingropa acolo orele moarte.
Se deschise usa si mai intrara doua femei. Erau la fel de obosite. Ea le privi picioarele.
Nu si-au scos pantofii, zise. Ii era rusine ca e in ciorapi. Dar cele doua femei nu vedeau mai departe de durerea lor. Ea intelese asta imediat. In camera aceea, oamenii nu vedeau dincolo de ei insisi. Era camera de primire. Oamenii stateau acolo ca niste stane de piatra. Trecu destul timp si ea observa ca cele doua femei nu schimbara nicio vorba intre ele. Lumina electrica era chioara pentru ca globul nu fusese spalat niciodata. Apoi se deschise usa si intra un barbat. Si el facuse un drum lung. Parea ca se barbierise de dimineata, iar acum ii crescuse barba. Firele din barba erau albe. Barbatul isi fixa privirea pe podeaua murdara. Si ramase asa. Camera aceea semana oarecum cu o morga. Dupa linistea si singuratatea in care cadeau oamenii. Nici barbatul nu-si scosese pantofii. Pana maine si picioarele mele vor fi in regula, zise. Toata vina era a soarelui.
Ultimul care intra fu un baiat tanar. Cauta din priviri un scaun liber si, daca nu vazu, se aseza pe banca langa barbatul a carui barba crestea inspaimantator de repede. Apoi ramase si el nemiscat. In spatele geamurilor prafuite se intindea o noapte necunoscuta tuturor celor cinci. Peretii noptii erau grosi si reci. Iar lor li se paru ca peretii camerei nu erau facuti din caramizi, ci din bucati de noapte. Era o camera in care nu putea sta un om. Iar ei erau cinci. Si se lipeau de peretii de noapte, desi nu puteau dormi. Ceea ce-i apropia pe cei cinci era asteptarea diminetii. Si aproape in fiecare secunda priveau cu frica pe fereastra ca nu cumva sa se lumineze de ziua si ei sa nu vada. Nu aveau incredere unul in altul ca patru sa doarma, iar unul sa astepte dimineata. Desi dimineata pe care o asteptau nu putea fi surprinsa de un singur om, in camera aceea. In camera aceea dimineata era asteptata de toti impreuna. Iar asta nu era scrisa undeva, nu le-o spunea nimeni, ci o aflau toti imediat ce se asezau pe scaunele din lemn de stejar. Scaunele erau jerpelite si murdare. Unul dintre ele scartaia. Tanarul atipit sari speriat din somn. Pe chipurile femeilor aparu un zambet care se transforma brusc in durere. Si pe cel al barbatului se petrecu acelasi lucru. Barba ii crestea uluitor de repede. Dimineata ar fi putut sa-i ajunga pana la pamant. Omul ii sopti ceva tanarului, care se sprijini de umarul lui si adormi. Femeile uitara de peretii de noapte indata ce tanarul atipi. Isi fixara privirile pe chipul lui. Somnul lui le scurta noaptea.
Cand baiatul se trezi din nou acolo vazu ca noaptea ramasese la fel de compacta. Ceilalti asteptara ca tanarul sa adoarma din nou, dar cand vazura ca el scoate pachetul cu tigari si aprinse una, se retrasera in nemiscarea lor. Se inchise fiecare in noaptea lui, in care timpul uitase de ani buni sa se mai miste.
Si ei i se paru ca noaptea se subtiaza. Dar nu era asa. Ceea ce o mira era ca, atunci cand privea spre fereastra, toti ceilalti patru faceau acelasi lucru. Se mira. Nu cumva uitase cum dispare noaptea? Lasa fereastra in pace si-i privi cu atentie pe ceilalti. Si ei uitasera cum dispare noaptea, cum vine dimineata. Si se sperie. Iar ceilalti patru erau la fel de speriati. In camera aceea timpul nu exista. Nici ore, nici minute, nici secunde. In camera aceea timpul era format din patru ziduri groase de noapte, fara cea mai mica fisura... Fiecare dintre ei era in interiorul unei camere cu patru pereti de noapte si fiecare dintre aceste patru camere era in interiorul unei camere mai mari cu patru pereti inca si mai grosi de noapte.
La inceput a pleznit camera cea mica, apoi cea mare. Barba barbatului a mai crescut intre timp de un deget. Ea isi privi picioarele. Nu i se dezumfla­sera. Isi puse cu greu pantofii, iar durerea o sfredeli pana in creier. Stranse din dinti si astepta ca durerea sa se mai potoleasca. Dar eu de ce mi-am scos pantofii, zise. Nu-si mai amintea de ce. Si nici unde o facuse. De ce mi i-am scos, se intreba din nou. Se deschise usa si intra cineva. Le nota numele si iesi. Afara, dimineata era rece si alba. In spatele ferestre­lor se miscau niste umbre. Nu reusi sa deosebeasca niciun chip. Iar cei cinci devenira si mai misteriosi decat fusesera intre zidurile de noapte. Privirile li se lipisera intr-adevar de aceeasi usa, dar nu se astepta nici unul sa vada acelasi om care intrase la ei in dimineata aceea.
Usa ramanea inchisa. Cand se deschise, toti cinci se ridicara in picioare. Inainte de a spune ceva, omul ii privi pe rand.
-Dar tu de ce ai venit nebarbierit? il intreba pe barbat.
-M-am barbierit ieri, cand am plecat.
-Da ce, asta-i barba de o zi?
-Nu stiu, zise barbatul.
-Data viitoare sa nu mai vii asa.
-Ieri, cand am plecat, m-am barbierit, zise barbatul mirat.
-Cei care-si aud numele vor merge la intalnire.
Cine-si auzea numele, isi lua geanta si iesea din camera. Ea ramase la urma. Numele ei nu era pe lista. Omul dadu sa iasa din camera.
-Si eu?! intreba moale.
-Tu, ce!
-Eu nu-l voi intalni pe baiat?
-Pai cum, vrei sa-l intalnesti de doua ori?
-Nu, zise ea, o data.
-O data l-ai intalnit ieri!
-Cand?!
-Ieri!
-Nu l-am intalnit ieri. Am venit dupa apusul soarelui si ...
-Soarele mai avea cinci minute pana sa apuna cand ai venit tu.
-Apusese cand am venit, de asta nu l-am intalnit.
-Ba l-ai intalnit!
Omul iesi din camera.
In spatele lui soarele se ridica ingrozitor de repede pe bolta

Traducerea: Marius DOBRESCU

 
  Alte titluri din categoria "Literatura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 8
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Ethnos

  Spiritualitate

  Caleidoscop

Arhiva revistei Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2017
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising