Home : Arhiva revistei Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE PRIETENUL ALBANEZULUI GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Helena Kadaré: Insuficient, timpul (Fragment)
 
Literatura, NR. 6 - Septembrie 2017
 



Textul de mai jos face parte din volumul de amintiri al Helenei Kadare, sotia marelui scriitor albanez, ea insasi o cunoscuta prozatoare, si descrie ultimele zile petrecute de cei doi inainte de a parasi Albania si a cere azil politic in Franta. Evenimentele aveau loc la cinci ani dupa disparitia dictatorului comunist Enver Hodja, in luna septembrie 1990, intr-o Albanie care simula trecerea la democratie sub atenta supraveghere a partidului comunist si a securitatii enveriste. (M. Dobrescu)

I-am insotit, pana la urma, pe Claude si pe Carmen (este vorba despre familia editorului Claude Durand, cu a carui editura, Fayard, Kadare are si in prezent o stransa colaborare, n.n.), care au plecat, impreuna cu fiica noastra, Besiana, la aeroport. Ismail facuse o intelegere clara cu Claude. Fata avea sa ramana la Paris pana la sosirea noastra. In cazul in care am fi ratat plecarea din cauza ramanerii ei acolo, Ismail avea sa-l sune si sa-i ceara sa o trimita imediat inapoi in Albania.
Asta avea sa insemne ca, dupa revenirea ei, noi trebuia sa luam o decizie: fie sa ne anulam fuga, fie sa o lasam pe fata ostatic in mainile regimului. Era una dintre ocaziile in care opiniile noastre nu s-au potrivit deloc. Eu simteam ca nu voi putea suporta despartirea de fata, in vreme ce Ismail nu voia sa anuleze calatoria in Franta. Mai exista posibilitatea unei solutii de mijloc: sa raman eu, iar el sa plece singur. Oricum, trebuia sa asteptam desfasurarea evenimentelor.
Avionul a decolat in cele din urma, iar noi ne-am intors fara un cuvant la Tirana. Mai apoi, Ismail mi-a povestit ca la aeroport si-a amintit cuvintele lui Danilo Kiš, despre cum se razbunase moartea din cauza cartii lui Enciclopedia mortii. I se parea ca si el avea sa plateasca pentru romanul Fiica lui Agamemnon.
Ciudat era ca, in urma cu doi ani si ceva, tot Claude Durand fusese cel care plecase de pe acelasi aeroport la Paris, luand cu el manuscrisul Fiicei lui Agamemnon. Acum o lua pe fiica noastra…
In orice zi, ca sa nu spun in orice ora, asteptam sa se intample ceva. Ziua plecarii noastre la Paris se apropia si nimeni nu pomenea nimic despre intarzierea Besianei. Au trecut cateva zile, apoi alte cateva, iar nelinistea noastra sporea cu fiecare ora in plus.
O intamplare neasteptata, parca picata din cer, a atras atentia opiniei publice in cu totul alta directie. Radioul, televiziunea, intreaga presa au anuntat cu mare tam-tam stirea neobisnuita ca presedintele Ramiz Alia avea sa mearga in Statele Unite.
Se intelege ce agitatie extraordinara a starnit aceasta veste. Albania avea patruzeci si cinci de ani de cand intrerupsese orice relatie cu SUA. SUA si sistemul capitalist de acolo erau injurate de dimineata pana seara, fara pauza. Si iata ca acum seful comunist mergea tocmai in inima acestei tari blestemate. Nu se mai vorbea decat despre asta. Evenimentul era sucit si rasucit pe toate fetele, in cele mai inimaginabile feluri. Asteptam cu sufletul la gura venirea serii ca sa ne adunam in „Grota”, cum ii spuneam camarutei dosnice in care ne intalneam cu prietenii. Si familia Pashko, si ceilalti amici care au mai venit nu se gandeau decat la un singur lucru: aceasta era fie o manevra perfida pentru a mai calma situatia din tara, fie chiar un fapt real. Daca s ar fi confirmat ultima ipoteza, am fi putut spera ca incepea o era noua in politica albaneza. Iar plecarea noastra n-ar mai fi avut sens. Vestea asta ne-a dezorientat, ba chiar ne-a dat planurile peste cap.
Noua situatie ivita pe neasteptate ne-a alungat stresul si ne-a facut sa asteptam in liniste cele ce urmau sa se intample. Pe zi ce trecea, calatoria presedintelui in SUA ne dadea tot mai multe sperante. Si peste tot au inceput sa circule fel de fel de legende: promisiuni ale americanilor, ajutoare masive, credite uriase, pe scurt toate visele pe care oamenii le visasera ani si ani de zile.
Chiar si in viata cotidiana se simtea o slabire a controlului de zi cu zi. Era momentul ideal de a pleca fara a atrage atentia. Aveam sa plecam pentru promovarea noii carti a lui Ismail si, odata ajunsi acolo, am fi vazut noi ce avem de facut. Posibilitatea sa ne intoarcem ni se parea din ce in ce mai fezabila.
A sosit si ziua plecarii si parca toti uitasera de Besiana.
Si totusi, noi ne-am pregatit serios plecarea. Manuscrise, scrisori, fotografii, amintiri de familie, adunate din timp, au ramas in valize. Daca ar fi fost sa ne intoarcem, aveam sa le aducem inapoi. Totul se va decide la Paris, totul depindea de „calatoria cealalta”.
Iata cum am descris acest moment dramatic, mai tarziu, in jurnalul meu:

„27 septembrie 1990
Aeroportul Rinas. Acest moment extraordinar ni-l tot imaginam de patru luni incoace. O facem chiar si in cele mai negre vise ale noastre. In plimbarile de seara, in parcul din fata casei noastre. Si uite, acum, Ismail cu mine ne aflam in sala de tranzit, privind uimiti la bagajul enorm, care ne pare deja absurd cu tot ceea ce contine: icoane, masina de scris, dosare, manuscrise, carti, tablouri, fotografii, corespondenta, scrisoarea lui Ramiz Alia, haine de iarna si de vara, (vom merge in Norvegia, acolo e atat de frig!, Fayard va edita opera completa a lui Ismail, ne trebuie manuscrisele etc, etc.).
De cealalta parte a salii vedeam fetele impietrite ale lui Berti (fratele), Nandi… In balamucul general nu am reusit nici macar sa le dam mana. I-am scris un bilet de ramas bun si i l-am trimis prin chelner. Ei ne fac cu mana. Simt un soi de tristete pe care incerc s-o ascund. Reprezentantul ambasadei franceze ne ureaza drum bun.
Pana in ultima clipa mi-am imaginat ca ar putea sa se intample ceva rau si sa fim dati jos din avion. Doi insi de la securitate se apropie de Ismail. Eu imi tin respiratia. Imediat, Ismail se apropie zambitor. „Erau doi de la directia de protocol, imi spune. Ca de obicei, se trimit pachete cu alimente pentru VIP-uri”.
Am trecut de controlul pasapoartelor. Suntem in sala de dinaintea imbarcarii. Toti albanezii care calatoresc cunosc bine nelinistea din aceasta sala. S-a intamplat de multe ori ca oamenii Securitatii sa intre in ultima clipa aici pentru a lua pe sus vreun calator. Ba chiar, in alte situatii, se intamplase sa dea jos din avion cate un calator cu cateva minute inaintea plecarii. (Mai tarziu, noua mea prietena, Edira Merlika, care-si petrecuse toata viata internata intr-un sat de campie din cauza problemelor de dosar, imi povestea ca avusese aceleasi emotii cand, impreuna cu bunica ei, pasisera dincolo de „linia rosie”, dupa ce reusisera cu greu sa obtina pasapoartele pentru a ajunge la rudele din Italia. Bunica ei tremurase pana in ultima clipa, crezand ca vor fi oprite la granita. Iar in Italia, cand intalneau vreun politist, batrana palea si-i strangea mana nepoatei de 12 ani, de teama ca vor fi trimise inapoi in Albania!)
Acum ma intorc la jurnal:

„Urcam scara avionului. Luam loc. Suntem calmi, in mod inconstient, ca intr-un vis in care lucrurile se misca incet, ca intr-un spatiu gol, imponderabil. Nicio emotie. Avionul se desprinde de pista. Repet in sinea mea: adio, Albania. Sa dea Dumnezeu ca, atunci cand ne vom intoarce, sa fii o tara libera.
La Bari, in vreme ce pasim pe pista de beton spre sala de tranzit, Ismail imi spune: Acum suntem doi transfugi!”

In fine, avionul a decolat. S-a indreptat spre litoral, iar peste putin timp ne aflam deasupra Marii Adriatice.

 
  Alte titluri din categoria "Literatura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 6
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Ethnos

  Spiritualitate

  Caleidoscop

Arhiva revistei Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2017
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising