Home : Arhiva revistei Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE PRIETENUL ALBANEZULUI GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Daniel Corbu: Cu Cezar Ivanescu pe strazile imperiale ale Poeziei
Daniel Corbu
 
Cultura, NR. 8 - Noiembrie 2017
 



In ziua de 6 august, poetul CEZAR IVANESCU ar fi implinit saptezeci si sase de ani. De asemenea, se implinesc noua ani de la trecerea sa la poporul stelelor. Fugit irreparabile tempus!, spunea, pentru noi toti, Virgilius. Stau deseori si ma reculeg la mormintul sau din cimitirul ,,Eternitatea” din Iasi, in timp ce in minte imi vin, ca si acum, momentele si intimplarile care mi-au adus apropierea de acest mare, original, sfisietor poet de limba romana: dintr-un octombrie 1980, pe cind eram student la Universitatea din Bucuresti si i-am incredintat un grupaj de versuri pentru revista ,,Luceafarul”, unde era redactor, si pina in aprilie 2008, inainte cu trei zile de la misteriosul accident, cind m-a invitat in biroul sau de director al editurii ,,Junimea”, parca pentru intilnirea de adio. Era un aparator al dreptatii, al valorii si al demnitatii scriitoricesti ca nimeni altul. Si marturisesc, cu mina pe inima, ca n-am cunoscut om care sa traiasca cu atita pasiune atit iubirea cit si ura venita din sentimentul dreptatii, precum Cezar Ivanescu.
L-am cunoscut pe Cezar Ivanescu (caruia i-am spus mereu Don Cezar, cum ii placea Domniei Sale) imediat dupa publicarea Bibliei lirice numita „La Baaad”, carte care dezvolta extraordinare si originale energii lirice si care l-a impus total in poezia romaneasca. „Doina”, „Rosarium” si cartile „Muzeonului”, pina la „Sutrele muteniei”, aveau sa intregeasca o constructie lirica de neclintit, care-l infatiseaza ca pe unul dintre cei mai mari poeti tragici ai secolului european douazeci.
Venind in linia lirica metafizica moldava, linia de aur a poeziei romane, Cezar Ivanescu este cel mai aproape de Eminescu dintre poetii generatiei saizeciste. Cum se poate observa, poezia sa e o poezie nesofisticata, fara franjuri si dantele, o poezie a fondului ancestral, a cantecului primordial. Specialistii in textul liric, criticii literari in speta, ar putea urmari la Cezar Ivanescu muzica, revelatia, ecoul. Cuvintele intrerupte, rostirea sugrumata in stilul vechilor incantatii se dezlantuie autentic, parca sub forta unei magii, a unui extaz. Rafinamentul lingvistic, constructia originala si spectacolul ideatic al poemului cuceresc lectorul din prima clipa. Pe de alta parte, oricine isi poate da seama ca Cezar Ivanescu e inca unul dintre poetii pentru care a scrie fara inspiratie e un pacat, o lipsa de bun simt.
Prin minte imi trec in acest moment multe intamplari, dialoguri, adevarate divanuri la Bucuresti, la Bojdeuca ticaoana, la Pogor, la Bolta Rece sau la Junimea, cu Don Cezar ca magistru, adica maestru de ceremonii. Intamplari ce nu se pot povesti in spatiul parcimonios al unei tablete. Multi dintre cei care-au fost de fata vor povesti. Poate altfel. Deh, fiecare cu Cezarul lui!
Acum, cind poetul a plecat prin satele cerului (il vom ajunge repede din urma!), cel mai mare omagiu adus lui Cezar Ivanescu, care a trait numai pentru literatura, este sa-l citim si sa-i sarbatorim creatia.



Cezar Ivanescu


„Artistul traieste in lume, si daca Dumnezeu l-a trimis in lume, nu se poate reintoarce la Dumnezeu decit prin arta lui, prin scrisul lui, aceasta e yoga lui, jugul lui, crucea lui, singura sfintenie posibila pentru artist... Sa poti trece prin intunericul cel mai cumplit, cum am trecut eu, nu ai decat rugaciunea si scrisul... Sigur, ar mai fi muzica si, mai adinca decit ea, tacerea...
Scrisul ramane o arta pe deplin umana si divina, scriind poti face acel semn ca abisul in care sa se resoarba lumile, scriind, hartia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu…”

„Eu sunt convins ca existenta noastra de aici, de pe pamant, este negativul alteia, plina de lumina. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevarata noastra esenta si fiinta. Nu trebuie sa credem ca aceasta experienta a calatoriei noastre pe pamant este o experienta in totalitate negativa. Iisus striga pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?» Se intuneca. Pentru ca pamantul este un loc atat de sinistru, incat fiul divin isi poate uita tatal si poate crede ca a fost parasit. Si totusi, in acest infern, invatam sa iubim, sa ne sacrificam, sa ne daruim, sa fim generosi. Este un infern feeric. Anamneza angelica pe care ne-o facem, din cand in cand, ne indica spre ce ne indreptam. Spre Dumnezeu. Si toata viata noastra trebuie sa fie o lectie de modestie.“

 
  Alte titluri din categoria "Cultura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 8
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Ethnos

  Spiritualitate

  Caleidoscop

Arhiva revistei Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2017
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising