Home : Arhiva revistei Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE PRIETENUL ALBANEZULUI GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Proza albaneza contemporana: Anna Kove
In romaneste de L. Qeretti
 
Literatura, NR. 9 - Decembrie 2017
 



Magazinul de antichitati


Era o femeie fru­moasa. Chiar si femeile o consi­de­rau asa, nu numai barbatii. Era o femeie fru­moasa, oricat de personale ar fi opiniile noastre despre frumusetea feminina. Cu ani in urma, oamenii vorbeau numai despre ea. Fotografia ei era prezenta peste tot, caci pe vremea aceea nu existau postere ca acum. Modelul de frumusete era femeia blonda. Dar lucrurile s-au schimbat. Se schimbasera sistemul, gusturile, ba chiar nici oamenii nu mai erau la fel. Ea se intorsese in orasul natal. Nu mai era celebra, dar traia si se bucura de fiecare zi, sfidand indiferenta lumii. Mai mult decat succesul de odinioara, felul in care traia acum avea sa devina un mit. Asta mi-a sporit dorinta de a o cauta si de a o cunoaste.
Am tras la cel mai mare hotel din oras si am cerut o camera. De la ultimul etaj se deschidea nu doar perspectiva centrului, ci a intregului oras. In provincie, receptionerii sunt cei mai buni agenti turistici si, prin urmare, atunci cand am luat cheia camerei, mi-am luat inima in dinti si l-am intrebat. Omul mi-a spus ca puteam s-o intalnesc pe doamna in fiecare seara tarziu, intr-o veche vila transformata in piano-bar. „Transformata special pentru ea, de proprietarul vilei”, mi-a spus si m-a privit cu suspi­ciune. Am mers imediat acolo si am ocupat un loc la prima masa din stanga pianului. Eram singurul client. Jazz-ul live, dupa cum imi spusese chelnerul, un tip in varsta cum nu intalnesti prea des, incepea o ora mai tarziu. Aveam deci timp sa-mi sistematizez gandurile si sa-mi sorb in liniste vinul fiert, aromatizat cu scortisoara, cum nu gasesti in alta parte.
- Ce vant v-a adus pe la noi?
- Orasul vostru produce povesti de dragoste si literatura.
- Poate in alte vremuri. Acum, viata acestui oras se desfasoara underground. Nu se mai nasc oameni care sa-si povesteasca viata si s-o mai puna pe hartie. Sa te abati de la adevar e inca un pacat. Sa te abati de la altele, nu. Prin ce ar putea sa-si atraga orasul acesta vizitatorii?
- Prin povestile de odinioara, care nu imbatranesc niciodata.
- Stiti ce am gasit cand am cumparat un geaman­tan vechi de la o pravalie, cu ceva timp in urma? Geamantanul era captusit pe dinauntru cu un ziar din anul 1236, in care se relata despre invazia italiana din Abisinia.
- Ce mari adevaruri se ascund inca chiar si underground! Cu toate ca se spune ca prima scoala s-a deschis aici, asta s-a intamplat tot cu 650 de ani dupa povestea geamantanului dumneavoastra. Ce istorii ascund in adancul lor aceste obiecte? Unde mai sunt acum urmasii domnilor si doamnelor de alta data? Uite, pentru asta am venit aici.
- Pai chiar, unde sunt? S-au dus la serbarea berii… sa se zgaiasca la picioarele si sanii dolofani ai unei cantarete care se mai ocupa si cu politica; sa infulece parjoale si sa-ti ragaie a usturoi cand te saruta!
- Dar trupa asta de jazz care canta minunat aici seara de seara nu are spectatori?
- Ba da, cum sa nu, are unul. Unul singur, mi-a spus si mi-a aratat-o pe doamna care se apropia agale de masa pe care tronau cateva lumanari, o sticla cu vin vechi si un pahar de cristal scump.
Tabloul era formidabil. La ora aceea, viata dincolo de ferestrele localului lancezea sau era inecata in fum de tutun, in vreme ce aici cineva traia ca intr-o poveste de film, rupta complet de orice realitate din afara vilei. Luxul acela era numai al ei. Si poate al vreunui client de ocazie. Trecutul acestui oras stralucitor altadata era reprezentat numai de ea. Se scursesera o multime de ani, dar imi era clar ca femeia ramasese la fel de frumoasa si de miste­rioasa ca odinioara. Ca si cand timpul o ocolise. Iar frumusetea ei ma speria.

Era inca ametita de culorile amurgului care se stingea. In timpul acesta, toamna galbuie se chinuia s-o ofileasca si s-o usuce. Ura toamna. Trebuia sa se imbrace, ba chiar sa-si imbrace chiar gandurile si sentimentele. Avea impresia ca si relatia ei de iubire, inceputa oarecum in gluma, acum devenea mai stresanta. Si nu dorea atata stres intr-o chestiune asa de fireasca. Deseori se surprindea gandindu-se la iubirea ei dintr-un timp paralel, lucru pe care nu indraznise sa-l faca pana atunci. Cate vieti poate strabate o iubire? Lucrurile frumoase au o existenta scurta, ele traiesc mai mult in amintire decat in realitate. Traia abulic intre o emotie reala si emotia dorita. Trecutul ii transforma prezentul intr-o realitate iluzorie, drept pentru care simtea o anxietate inexplicabila. Nici nu voia s-o inteleaga. Trebuia sa se trezeasca o data pentru totdeauna din aceasta stare inexplicabila, venita parca din subteran. Din viata underground. Acolo se aflau ei, oamenii aceia adevarati, cu viata, pasiunile si iubirile lor reale, oameni care persiflau tot ce era urat la suprafata. Clopotele bateau asurzitor. Ziua era pe sfarsite. De unde sa inceapa? Din biserica, din cimitir sau din magazinul de antichitati?


Mesaj

Ziua mea de nastere. Sunt plictisita de zgomotele si oboseala pe care mi le aduce mereu. Inainte ma bucura. Dar cu cat inaintez in varsta, cu atat mai mult ma deranjeaza. Nu ma sperie nici varsta, nici anii care trec. Caci trec frumos. Ma sperie toata galagia aceasta banala. Indiferent cum va decurge ziua, prima cafea voiam s-o beau singura, daca se putea intr-un bar pustiu, fara clienti. Dar telefonul suna intruna. Si mesajele curgeau. Atentia celorlalti. Cum am putea trai fara ea? Rau. Nu putem scapa de ea. Naturaletea noastra sufera. Se chinuie. Rugi­neste. Cum sa traim fara ea? Poate chiar mai rau. Plasata intr-un decor fara nicio urma de festivism, asteptam o urare chipurile originala, care nu se ivise inca. In local era o muzica instrumentala, in surdina. Doar sunete. Mi se parea ca chiar si cu anii comuni­cam prin sunete. Cat mai putine cuvinte. O intoar­cere in preistoria comunicarii.

La masa lipita de a mea era un tip. Privea de jur imprejur aparent speriat si masura nelinistit culoarul. Eram atat de aproape unul de altul, incat ne auzeam si respiratia. A comandat o bere. In vreme ce eu bausem jumatate din cafeaua mea lunga si eram adancita in niste ganduri la fel de interminabile. Ceva mai tarziu, cu o iuteala nemaivazuta, o fata s-a asezat langa mine, vizavi de el. Tipul mi-a intors spatele, ca pentru a o linisti pe cealalta ca nu avea nimic in comun cu mine. Dar ei nu i-a pasat.
- Cum de bei alcool la ora asta?
El i-a raspuns ca era bere fara alcool.
Discutia lor era absolut incredibila pentru o pe­reche de tineri aflati intr-un local complet gol, in care se intalnesc de regula prieteni foarte apropiati. Sau tineri aflati la inceputul unei relatii amoroase. Fata ii reprosa ca-i adusese niste produse cosmetice care nu i se potriveau. El incerca sa-i abata atentia de la asta. La lucruri pe care doi iubiti si le spun frecvent.
- Nu mi se potriveste cu nuanta pielii, pricepi?
Oare el intelegea?
- Dar de ce trebuie sa-ti platesc eu cremele?
Numai ca el nu pomenise de nicio plata. Acum ea nu pricepea nimic.
- Nu e vorba despre bani, ci despre timpul pe care l pierdem vorbind despre ei. Sa comanzi alta linie, e clar?
El vorbea din ce in ce mai incet. Eu imi priveam jenata displayul telefonului. Mesajele veneau unul dupa altul. Brusc, muzica din telefon a incetat. Si cea din creierul meu. Amandoua. Si sunetele confuze.

Ea a inceput din nou sa se planga. Ca se ingra­sase. Povestea despre o dieta de slabire si despre chinurile pe care le suporta la un centru SPA. Ba chiar, uite ca trebuiau sa treaca chiar acum pe acolo ca sa plateasca factura.
Terorizata de toate detaliile despre caloriile care trebuie consumate zilnic, am simtit ca mi se face rau. Cand vorbea despre pista de alergare am avut impresia ca gandurile mele o iau la fuga pe o pista de gheata si ca mi-e aproape imposibil sa-mi mentin echilibrul. Si ca nu pot sa scot vreun sunet. Nici macar un strigat de ajutor. Lipsa asfixianta a vo­calelor mi-a amintit ca nu am aer.
Ce mama naibii cautam eu acolo? Am adesea impresia ca in ceea ce mi se intampla nu ma aflu niciodata la locul potrivit. Si nici nu-mi gasesc ideile potrivite.
Cum sa platesti pentru a asculta asemenea lu­cruri, si asta pe timpul tau?
La un moment dat, ea a spus ca trebuie sa plece. Avea destula treaba. Fara sa zambeasca cuiva. Si fara sa-i tremure glasul. N-a spus nici un cuvant de tandrete. Tipul a intrebat-o daca se pot vedea in seara aceea. Ea a repetat cat de stresata e, desi s ar putea vedea… a doua zi. Apoi s-a ridicat sa plece. Iar eu am realizat ca statusem mai mult decat voisem. Parca asteptam ceva. Cu creierul blocat, asa incat nici nu stiam ce astept. Langa mine aveam doar telefonul. Ah… Ceream putina indurare unui obiect neinsufletit. Voiam sa fiu din nou singura.
Din pragul usii, fata s-a intors spre mine. Ni s-au intalnit privirile.
M-a fixat indelung: „Ar trebui sa fiu fericita ca nu am probleme cu tenul. Si nici cu silueta.” Apoi mi-a facut cu ochiul prieteneste. „Barbatii asa trebuie tra­tati.” Mi-am privit instinctiv telefonul. Apoi am privit spre ea, ca surprinsa asupra unui fapt pe care nu-l comisesem. S-a uitat in fuga la telefonul meu si mi a spus cu o scanteiere de ironie: „Hei, trezeste-te, fata! Cand ceri putin, nu primesti nimic!”

In romaneste de L. Qeretti

 
  Alte titluri din categoria "Literatura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 9
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Spiritualitate

  Ethnos

  Caleidoscop

  Interviu

Arhiva revistei Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2017
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising