Home : Arhiva revistei Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE PRIETENUL ALBANEZULUI GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Statele din Balcani sunt un exemplu de adaptare a Islamului la valorile europene. Interviu-eveniment cu ambasadorul Filip Teodorescu
Marius Dobrescu
 
Interviu, NR. 5 - August 2017
 



Domnule ambasador, stim ca ati studiat limba albaneza la Tirana, in anii ’70. Care era climatul in tara aceea, cunoscuta a avea cel mai dur regim comunist din Europa si cum ati suportat, ca student strain, atmosfera sufocanta din Albania?
Anii de studentie din Albania au reprezentat cu mult mai mult decat o simpla perioada de formare universitara in domeniul filologiei si lingvisticii albaneze. Desi la o distanta geografica relativ mica, de la Bucuresti la Tirana sunt cam tot atatia kilometri pe parcurs rutier ca de la Mangalia la Oradea, aparent sunt putine lucruri care sa-mi fi fost stiute despre Albania la nivelul cunoasterii generale, dinainte de a ajunge in tara lui Skanderbeg. Evident, mai multe in domeniul istoriei, prin prisma Facultatii de la care am plecat din Romania, dar si a renumelui pe care il are inca in constiinta regiunii si nu numai, eroul national albanez. A fost contactul cu realitatile balcanice, prin tot ce au acestea mai caracteristic, mai specific, ca mediu natural, etnic, interetnic, social, religios, spatiu statal si de interactiune regionala, complexitate istorica si repercusiuni actuale. Nu se poate intr-o simpla insiruire de parametri si jaloane sa cuprinzi diversitatea si abundenta de similitudini pe care le regasesti, in forme mai mult sau mai putin asemanatoare, de indata ce pasesti in spatiul de la sud de Dunare. Aceasta perceptie a fost bagajul meu de referinta pentru multe din preocuparile si indatoririle profe­sionale viitoare.
In acelasi timp, desi veneam dintr-o tara cu regim comunist, Albania era pentru mine la vremea aceea o veritabila „conserva” a timpului. Nu cunoscusem direct, datorita varstei, perioada impunerii comu­nismu­­lui, lagarele de exterminare si munca fortata, Canalul, teroarea generala - chiar si la oprirea unei masini in fata casei, echivalenta cu o descindere a Securitatii si disparitia din familie a vreunui membru -, oro­rile ideo­logice ale proletcultismului si luptei de clasa impuse in orice moment al vietii sociale, individuale sau... intime. Auzisem despre asemenea situatii prin povestirile din familie, din cercurile apropiatilor, de la Europa Libera, din unele relatari mediatice timide din perioada de scurta relaxare generata de influenta in Romania a ideilor Primaverii de la Praga. Altfel, societatea romaneasca era deja “dresata” si memoria colectiva anesteziata de opresiunea stalinista din anii ‘50.
La sosirea in Albania, toate ororile dictaturii comuniste au devenit realitatile cu care ma intal­neam, desi beneficiam de statutul de a nu fi fost cetatean albanez si de a suporta brutal, direct, consecintele distopiei ”marxist-leniniste” care tortura viata colegilor, profesorilor, prietenilor, cunoscutilor, a tuturor... In plus, Albania se afla in plina perioada de influenta maoista, cu toate excesele revolutiei culturale care se adaugau stalinismului de tip sovietic. Tirana era plina de afise,”dazibao” (chineza), ”flete-rrufe” (albaneza), pe care oricine voia le agata pe pereti, pomi, ziduri etc. si in care oricine putea fi criticat ca nu respecta valorile marxist-leniniste. Am citit pe peretii de la facultate astfel de afise in care profesorii erau injositi si criticati ca folosesc metode stiintifice, considerate burgheze, antisocialiste si ca nu sunt deschisi catre valorile maoiste, adica egalitariste, simpliste si ignorante. Dar si studentii erau turnati de colegii lor in aceste gazete de perete ca poarta pantaloni evazati s.a.
Paranoia dictaturii comuniste din Albania imbraca cele mai sinistre si inumane forme. Bisericile si geamiile au fost daramate, religia a fost interzisa ca institutie si practica, un preot a fost condamnat si executat prin spanzurare pentru ca a botezat un copil. Pentru cea mai mica prezumtie de nerespecta­re a principiilor comuniste, generata de nascociri, calomnii sau provocari, se aplica celebrul articol 55 din Codul Penal, prin care cetatenii albanezi erau condamnati la inchisoare sau deportati in lagare de munca pentru delictul de opinie. Zeci de mii de albanezi au suferit astfel de condamnari. In anul 1991, cand detinutii politici au fost eliberati, au revenit la viata normala si persoane care efectuasera fara intrerupere peste 40 de ani de condamnare.
Am asistat personal la o asemenea intamplare tragica de manifestare inumana a dictaturii, de lipsa totala de respect fata de drepturile omului la viata si familie. La un moment dat, o colega a disparut. Am intrebat despre ea, dar cercul de colegi cu care era prietena nu mi-a dat niciun raspuns. Intr-o zi, eram in sala de curs, nu iesisem in pauza pentru ca voiam sa citesc niste cursuri. Ceilalti studenti au revenit in sala si, probabil, nu au sesizat prezenta mea, fiind convocati in mod special. Nu l-am vazut pe profesor in sala si am continuat sa citesc, desi parea ca acolo se derula o anumita activitate. Mi-a atras insa atentia ca in randul de banci din fata mea se ridicase in picioare colega care disparuse si le vorbea celorlalti studenti. Am incetat sa citesc si am fost ingrozit de ceea ce auzeam. Fata isi critica tatal, care ar fi comis nu stiu ce crima impotriva regimului. Folosea cuvinte grele. Mi-am dat seama ca se desfasura o sedinta politica a organizatiei comuniste de tineret din care faceau parte toti colegii albanezi. Biata fata a fost readusa la Facultate pentru a participa la o mascarada, in care, pentru a se da exemplu tuturor studentilor, fusese obligata sa isi renege propriul parinte. A fost ultima data cand am mai vazut-o pe colega aceea la facultate. Tatal ei a fost condamnat la moarte si executat din motive politice. Cand am revenit in Albania, dupa prabusirea comunismului, am aflat ca fetei i-a fost interzis dreptul la studii si a fost deportata impreuna cu mama ei intr-un lagar de munca fortata unde au stat peste zece ani, singura lor vina fiind aceea de a fi fost sotie si, respectiv, fiica. Asemenea experiente au fost pentru mine cea mai buna scoala despre ce reprezenta comunismul, despre suferintele oamenilor care au trecut prin acest calvar in Romania sau Albania.
Din pacate, regimul comunist reusise sa mutileze si mentalitati, sa induca idei absurde, sa distorsio­neze perceperea realitatilor. Intr-o zi, am avut o disputa demna de o scena de teatru absurd. Un coleg albanez din alt an, este adevarat ca nu din Tirana, dar cu ceva activitati politice la activ, incerca sa ma convinga ca detinerea unui automobil era un ”apanaj” al vietii burgheze. Deci, orice muncitor din lume care poseda un autoturism era un burghez, un reprezentant al capitalismului. Sunt nenumarate exemple si asemenea episoade, dar natura calda si prietenoasa a colegilor mei, escapadele tineresti cu acestia, specifice vietii studentesti, sunt amintirile cele mai frumoase. Bineinteles ca au existat si mici fronde, care arata ca si in timpul celor mai crunte dictaturi spiritul liber, atat de specific vietii si varstei studentesti, nu poate fi suprimat din natura umana.
Cursul de literatura universala contemporana din secolul XX, autorii modernisti, a fost sustinut de scriitorul Ismail Kadare, care, la inceputul anilor ’70, era deja cel mai apreciat si mai cunoscut scriitor din Albania. Ca o piatra de incercare din partea regimului (caci scriitorul trecuse anterior prin niste episoade de reeducare, de marginalizare prin trimitere “la baza”, in provincie), lui Kadare i s-a repartizat modernismul, componenta cea mai criticata de catre regimul din Albania, un curent literar considerat decadent, burghez, retrograd si contrar literaturii proletcultiste si principiilor realismu­lui socialist. Kadare a reusit, cu finetea si ironia subtila care ii este caracteristica in multe din cartile sale, sa faca un joc abil, pe care politrucii regimului nu l-au inteles si nu l-au putut dejuca, ceea ce m-a convins ca, oricat de diabolici au fost in Albania si oriunde au slugarit comunismul, inteligenta lor avea aceleasi limite ca si ideologia pe care o serveau. Cursurile sale aveau doua parti distincte. In prima, citea, din fise, tezele critice cu privire la literatura decadenta de pe pozitiile realismului socialist. In a doua parte, prezenta liber continutul operelor respective, intr-o relatare neutra. Astfel, autorii „decadenti” fiind interzisi in Albania, Kadare oferea studentilor singura posibilitate da a fi informati despre continutul formal al literaturii mentionate. Dupa cursurile lui Kadare, prima reactie a fost sa citesc literatura “decadenta” in limba româna, destul de abundenta in revista Secolul XX, la care eram abonat si pe care o primeam in Albania, iar din Romania sa fac rost de alte carti. Impreuna cu cativa colegi albanezi, dragi prieteni si azi, ramaneam de multe ori pana tarziu, la ora trei dimineata, pe un ponton de pe malul lacului din Parcul Rinia din Tirana, alaturi cu o sticla de uzo sau coniac Korcea, si le traduceam direct in albaneza pagini din lite­ratura “decadenta”.
In perioada celor patru ani de studentie, conducerea comunista a Albaniei a reusit perfor­manta de a se izola complet. A provocat o ruptura si in relatiile cu China comunista, principalul aliat ideologic si sustinator economic al Tiranei incepand cu anii ’60, deoarece Beijingul se indrepta catre reforme si ideile actuale ale economiei de piata socialista. Enver Hodja, liderul comunist al Albaniei, a folosit acel moment pentru a lansa o noua cam­panie de epurare si executii ale propriei camarile, de provocare de noi suferinte intregii populatii.

Ati revenit in Albania, ca diplomat (1990-1993 si 1997-2001) dupa prabusirea comunismului si, respectiv, dupa tulburarile sociale din anul “negru” 1997. Cum ati regasit Albania in acest interval de intoarcere a tarii la democratie?
Anii ’90 au conturat soarta Albaniei postcomuniste in care s-au incarnat avatarurile unei societati chi­nuite de restrictiile politice si materiale ale dictaturii, cea mai dura la care a fost supus un popor in Europa. Am avut ocazia sa retraiesc in Albania momentele prabusirii comunismului la diferenta de un an dupa evenimentele din decembrie 1989 din România. Era ca un film care se derula in liniile generale ale aceluiasi scenariu, dar cu actori diferiti.
La numai cateva saptamani dupa ce m-am reintors in Albania, ca diplomat la ambasada Romaniei, am revenit in Orasul Studentesc, asa cum se numea campusul universitar, de data aceasta pentru un eveniment care parea un vis. Colegii mei de peste doua decenii ca generatie, care pareau exact aceiasi din vremea studentiei mele – in Albania timpul parca incremenise in loc, aceleasi cladiri, oamenii imbracati la fel de anost, cenusiu – au umplut platoul din fata Clubului studentesc si cereau libertate, democratie, sistem parlamentar reprezen­ta­tiv. Masa de tineri vuia de entuziasmul schimbarii. Impreuna cu diplomati de la alte ambasade priveam dintr-o margine, chiar din coltul de alee unde se afla o aripa a Facultatii de filologie, pe care o frecventasem cu ani in urma. Receptam emotia si avantul tinerilor, frematam de sentimentul unei solidaritati spontane cu speranta acelor tineri. La randul lor, studentii care aflau ca sunt din Romania aplaudau si ridicau doua degete in semn de victorie. Prabusirea regimului comunist din Romania a avut cel mai mare ecou in Albania. Hotararea si forta multimilor care au schimbat la Bucuresti nu numai o guvernare, ci un sistem, au fost model si speranta pentru populatia din Albania, dar si un avertisment serios pentru conducerea comunista din Albania sa evite experienta confruntarii sangeroase si masive cu populatia.
Au urmat cativa ani tulburi, confruntari politice, emigratie masiva, pasii nesiguri ai inceputului tranzitiei. Dar cel mai important sentiment colectiv pe care il percepeai in Albania era dorinta nestavilita de schimbare, la nivel individual sau social, si de a profita de avantajele democratiei, goana dupa ”aurul libertatii”. In plan familial, fiica mea a urmat o scoala publica gimnaziala locala, vorbeste albaneza cursiv, cu specificul graiului din Tirana, (tirance alb.), mentine corespondenta cu fostii colegi si va prelungi in timp traiectul legaturilor cu Albania.
In anul 1997 am revenit la Tirana, de data aceasta ca ambasador. Avantul tranzitiei capatase in Albania valente complicate, in care realitatile deveneau din ce in ce mai confuze, naivitatea luase locul entuziasmului. Febra banilor a atras aventurisme economice sub pojghita de stralucire a beneficiilor unei societati a tuturor posibilitatilor. Albania devenise o supernova inflamata de propriile incerti­tudini, care a explodat cu cateva saptamani inainte. Am gasit un stat pulverizat, care mai exista doar datorita unei misiuni internationale avand ca obiectiv stabilizarea tarii prin organizarea de alegeri pentru refacerea institutiilor statului. Intre contingentele internationale participante la acest efort s-a aflat si un detasament romanesc de aproape 400 de militari, in cadrul operatiunii ”Alba”. Contributia militarilor romani a fost deosebit de apreciata si a acoperit zona Gjirokastra. Au fost astfel surmontate sensibilitatile reale sau presupuse pe care le-ar fi generat aflarea in regiunea aceea a contingentelor din Grecia sau Italia, zona in care cele doua state s au confruntat in cel de al Doilea Razboi Mondial. Operatiunea „Alba” este cel mai mare succes al unei misiuni internationale. In numai cinci luni obiectivele au fost realizate.
Am inmanat scrisorile de acreditare noului presedinte al Albaniei, rezultat in urma alegerilor din iulie 1997, si am inceput un mandat diplomatic in care am pus accentul pe o dezvoltare cat mai intensa a relatiilor bilaterale. Au fost realizate contacte politice la cele mai diverse niveluri, inclusiv presedinti, schimburile economice au ajuns sa se ridice la peste nouazeci de milioane de dolari, record dupa 1990 inca nedepasit, a fost semnat Tratatul de baza, schimburile culturale, inclusiv de studenti, peste o suta pe an, au atins niveluri dintre cele mai inalte in raporturile cu Albania. Imi este foarte drag si ma onoreaza sa subliniez ca evolutia relatiilor respective a fost rezultatul unei politici de continui­tate, ale carei baze dupa 1990 le construise domnul ambasador Gheorghe Micu, un adevarat patriarh al diplomatiei romane pe relatia cu Albania.
O perioada foarte dificila pentru Albania a fost si criza din Kosovo, ultima mare provocare legata de conflictele care au aparut in spatiul ex-iugoslav. Am fost martorul convoaielor de refugiati kosovari pe soselele din Albania, taberelor acestora raspandite pe aproape intreg teritoriul, suferintei umane, dramelor familiale, cazurilor individuale disperate. Partea româna a ajutat cu resurse, a facilitat inclusiv primirea unor refugiati, ambasada a sprijinit rezol­varea unor probleme umane. Kosovari pe care i-am intalnit cand erau refugiati in Albania ma suna si astazi sa multumeasca sau, pentru ca au fost tratati cu multa intelegere, sa ceara sfaturi in probleme cu care se confrunta, legislatie europeana a muncii, echivalarea diplomelor etc.
Fara indoiala ca sprijinul politic acordat de Romania la solutionarea crizei, asocierea la efortul international pentru eliminarea pericolului la adresa securitatii si stabilitatii regiunii, au fost substantiale. Romania a dovedit si a pus in valoare pozitia sa geopolitica speciala in regiune, asa cum rar a reusit in intreaga sa istorie. De asemenea, si-a demonstrat in mod eficient rolul sau de lider regional cand a initiat si a determinat adoptarea, la inceputul lunii aprilie 1999, intr-un moment critic al evenimentelor, a Declaratiei de la Bucuresti a statelor din sud-estul Europei, prin care acestea au creat un front politic comun pentru solutionarea crizei. Ramane insa o neimplinire, inexplicabila prin legatura pe care o are cu momentele sublime ale relatiei profunde, transtemporale dintre Romania si Albania: restituirea cladirii in care a functionat pana la inceputul celui de al Doilea Razboi Mondial Institutul Roman din Albania, cunoscuta in mod generic sub numele de ”Casa Iorga”. Regele Zogu a daruit savantului roman Nicolae Iorga un teren in localitatea Saranda, in semn de recunostinta pentru lucrarea ”Istoria Albaniei”, pe care istoricul roman a elaborat-o la solicitarea patriotilor albanezi. Acestia au folosit-o ca baza de documentare si fundamentare a pozitiilor delegatiei albaneze participante la Conferinta de Pace de la Paris, la sfarsitul Primului Razboi Mondial. Pe acest teren, statul român a construit, cu fonduri aprobate de Consiliul de Ministri al Regatului Romaniei, o cladire si a finantat functionarea unui Institut Roman dedicat desfasurarii de activitati academice in domeniul culturii si arheologiei. Nici regimul comunist nu a intabulat vreodata aceasta cladire ca proprietate a statului albanez. Geneza acestui monument al relatiei bilaterale este prea nobila pentru ca sa nu ramana imaculata in constiinta celor doua popoare. Oare dupa regele Zogu nu s-au mai gasit barbati de stat care sa se ridice la inaltimea acestei punti unice de deschidere si efuziune dintre popoarele roman si albanez?

Privit prin ochiul diplomatului cu o atat de mare experienta, cat de importanta era Romania in politica externa albaneza anterior anului 1991 si cat este ea acum?
Timpurile sunt relative si orice comparatie de acest gen trebuie sa fie circumstantiata realitatilor, obiectivelor de etapa care determina nivelul si substanta relatiilor dintre doua state. O analiza obiectiva ar trebui de asemenea sa cuprinda un spatiu istoric mai mare decat cel ante si post 1991. Albania comunista era un stat izolat, cu un cerc de relatii limitat, determinat de concepte ideologice prin definitie restrictive, slujind intereselor unui grup restrans de indivizi care au deposedat populatia de drepturi politice, precum si de cea mai mare parte a drepturilor fundamentale ale omului. In acest context, Romania a fost la un moment dat al doilea partener economic al Albaniei sau constituia singura sursa de import de filme artistice. Deci, relatiile ante 1991 sunt lipsite de relevanta pentru comparatia mentionata.
La baza relatiilor dintre doua tari stau de fapt interesele de ansamblu ale populatiei organizate intr-o comunitate administrata de institutii reprezen­tative. Cand m-am referit la inceputul interviului la distanta geografica relativ mica dintre Romania si Albania, am avut in vedere acest aspect esential care poate determina substanta si calitatea unei relatii bilaterale. Am convingerea ca elemente definitorii pentru relatiile interstatale precum apropie­rea geografica, complementaritatea economica, istoria relatiilor directe si intraregionale, traditiile, afinitatile etnospirituale, apartenenta la structuri de interese geopolitice comune, identitatea sistemului de valori, de principii, de standarde si lista poate fi extinsa, exprima un summum de argumente pentru ca fondul relatiilor dintre Romania si Albania sa fie mult mai activ. Subliniez ca dimensiunea regionala a Romaniei pe care am mentionat-o cand m-am referit la criza din Kosovo, capacitatea ei geopolitica de a influenta pozitiv echilibrul interregional, dar si stabilitatea si securitatea de ansamblu a regiunii balcanice, expertiza in acest domeniu constituie alte argumente pentru un rol mai activ al Romaniei, inclusiv in amplificarea relatiilor cu Albania.

Stim ca ati ocupat functia de ambasador in Republica Moldova intr-o perioada dificila. Cum ati resimtit, ca diplomat de rang superior, divergentele dintre Bucuresti si Chisinau?
Subiectul relatiilor cu Republica Moldova este de o complexitate si de o frumusete care nu poate fi redata in cateva cuvinte. In acest context, oricat ar parea de surprinzator, elementul fundamental de la care ar trebui sa porneasca orice analiza, generala sau punctuala, ar fi cunoasterea reala a realitatilor, in profunzimea lor, cu eliminarea stereotipurilor si prejudecatilor care continua sa constituie inca nucleul celor mai multe abordari. Din cauza aceasta, perceptia generala este ca toata lumea cunoaste problemele care privesc RM si vrea sa-si impuna concluziile. La inceput, si eu am cazut in aceasta capcana, desi probabil ca dispuneam la Oficiul Guvernului pentru Relatiile cu Republica Moldova de cea mai bogata baza de informatii la nivelul unei institutii romanesti. Din documentare, din fise, din studii academice nu se intelege in profunzime complexul de realitati care caracterizeaza situatia din RM si implicatiile asupra relatiilor cu Romania. Abia dupa ce am ajuns la Chisinau si, in spiritul practicii de la Tirana, am iesit din turnul de fildes al ambasadei, discutand 10-12 ore pe zi cu interlocutori din RM, traind alaturi de societatea din RM, vizitand cat mai multe comunitati, asociatii, intreprinderi, locuri de munca, localitati mai mari, mai mici, biserici, scoli, primarii, scriitori, artisti, partide la nivel local sau central, lideri politici, vectori de opinie, bineinteles reprezentanti ai autoritatilor la varf, dar si din alte zone ierarhice, deci un regim de activitati, practic de viata, de parca as fi trait dintotdeauna in RM, am inceput sa inteleg situatia din RM si circumstantele sale speciale.
In consecinta, raspunsul la intrebarea dvs. are doua raspunsuri. Unul formal, acuzand dificultatea implementarii programului de relatii care sa permita dezvoltarea cat mai larga a cooperararii cu RM. Altul care, pornind de la realitatile pe care le intelegeam din ce in ce mai bine, sa determine actiuni si proiecte corespunzatoare asteptarilor si aspiratiilor reale. Nu a fost usor, date fiind diferenta dintre discursul politic la nivel central si asteptarile reale fata de Romania ale populatiei din RM, pe care le percepeam ca fiind coplesitoare si foarte exigente. Blocajul oficial a putut fi depasit, respectand toate rigorile de drept international privind relatiile diplomatice, prin angrenarea directa, de multe ori exclusiva si neinstitutionala, a reprezentatilor societatii civile. Partenerii din Romania au fost, de asemenea, din zona societatii civile. Spre exemplu: conducerea comunista a RM a refuzat incheierea programelor de schimburi culturale prin care se realizau cateva zeci de activitati anual. Totusi, prin facilitarea contactelor directe intre societatea civila din Romania si cea din RM, s a ajuns la realizarea efectiva a catorva sute de astfel de schimburi si cooperari intr-un singur an. Practic, in fiecare zi, undeva in Romania sau in RM, aveau loc manifestari culturale comune intre parte­neri care isi convenisera direct obiectivele si conditiile de realizare. Si, surpriza, fara nicio contri­butie financiara din resursele centrale.
Astazi ma reintorc la circumstantele evidentiate la inceput. Cat mai stim unii despre altii, iar cunoas­terea genereaza si interes? Cate stiri reciproce sunt transmise zilnic prin mass media? Care este gradul de penetrabilitate a acestor stiri la nivelul Romaniei profunde? Pentru ca suntem de fapt parti compo­nente ale aceluiasi neam, de ce nu traverseaza Prutul, in ambele sensuri, minimum douazeci la suta din informatiile difuzate de media?

Ca un fin cunoscator si observator al spatiului balcanic, credeti ca tarile cu majoritati musul­mane din Peninsula pot deveni un cap de pod pentru penetrarea islamista care ameninta Occidentul?
Regiunea balcanica nu este doar frumoasa, dar are o specificitate unica prin diversitate. In acest context, dimensiunea religioasa se inscrie printre subiectele esentiale care caracterizeaza regiunea si influenteaza direct, cu importante consecinte, poli­tica si viata oamenilor din statele din zona. Religia islamica in Balcani nu este doar o prezenta, ci o realitate intrinseca rezultata in urma unor factori fundamentali care au creat lumea balcanica asa cum este cunoscuta astazi. Din aceasta perspectiva, interactiunea cu restul Europei nu reprezinta un fenomen de penetrare, de imixtiune, ci o simbioza forjata in 500 de ani de coexistenta.
Ultima mea misiune diplomatica in Balcani, ca ambasador in Bosnia si Hertegovina, a fost intere­santa si din perspectiva contactului cu un stat cu populatie majoritar musulmana. Venind intr-o zona care se apropia de Albania, mi se parea normal sa gasesc foarte multe similitudini. Dar cea mai importanta, as spune decisiva pentru caracterizarea de ansamblu si definirea sensurilor comune, a fost reintalnirea cu o societate - atentie, nu religie, ci ansamblu societal - a carei chintesenta, la fel ca in Albania, consta in definirea acesteia ca o civilizatie seculara, religios musulmana, dar fundamentata pe un sistem de valori europene. Pe scurt, islam cu fata europeana. Consider ca particularitatea aceasta reprezinta cea mai importanta mostenire spirituala pe care Balcanii o aduc ca aport propriu la rezolvarea dilemei cu care se confrunta Europa in interactiunea cu valul puternic de emigratie din lumea musulmana. Am lucrat ca diplomat si intr-o tara eminamente musulmana, Maroc. Poate cea mai avansata in planul influentelor dinspre Europa. Nu exista nici un termen de comparatie cu spatiul balcanic. In Maroc te afli in plina lume si civilizatie islamica. In Albania sau Bosnia si Hertegovina esti in Europa.
Nu telefonul mobil, tehnologiile cele mai sofisti­cate, zgarie-norii de sticla, schiatul la tropice reprezinta valorile care au determinat aparitia islamului cu fata europeana. Pentru Balcani, vectori europeni au fost cultura, invatamantul, valorile care au generat toleranta si coabitare, integrare societala, adoptarea in prezent a principiilor statului de drept, democratiei. Statele din Balcani sunt un exemplu de adaptare a islamului la valorile europene, nu rampa de penetrare a unor amenintari. Aspiratia tuturor statelor din regiune la statutul de membru al UE reflecta increderea acestor state in valorile europene. Integrarea societala locala din tarile bal­ca­nice cu populatii musulmane ramane o solutie si pentru statele europene cu emigratie importanta din lumea musulmana.

Ati ocupat o vreme functia de secretar de stat, sef al oficiului Guvernului Romaniei pentru relatiile cu Republica Moldova. Mai este interesata Romania si (mai cu seama) ar mai avea resursele necesare pentru a sustine comunitatile romanesti de peste granite?
La aceasta intrebare primul temei de raspuns este articolul 7 din Constitutia Romaniei, care stabileste responsabilitatile statului roman fata de romanii din afara granitelor. Deci interesul sau capacitatea autoritatilor romane de a realiza programe de sprijin pentru romanii de pretutindeni este o obligatie constitutionala. Nu se pune problema ca politicile guvernamentale sa nu fie elaborate pornind de la atributiile care ii revin din Constitutia Romaniei. In ceea ce priveste resursele financiare, din pacate un subiect foarte dezbatut si controversat, experienta mea s-ar putea sa difere fata de numeroasele explicatii care s-au dat de-a lungul timpului cu privire la aceasta problema si care, de cele mai multe ori, au reprezentat justificari pentru nerealizari sau aspecte care au starnit nemultu­mirea comunitatilor romanesti din afara. M-am confruntat cu aceasta problema si la Oficiul Guvernului Romaniei pentru Relatiile cu Republica Moldova. Cand am preluat functia respectiva, am gasit numeroase activitati nerealizate sau nemultumiri fata de lipsa de sprijin pentru proiecte prezentate de reprezentantii romanilor din RM, pornind de la motivatia lipsei resurselor financiare. Dupa o verificare a tuturor circumstantelor care au condus la aceasta situatie, am inteles ca solutia consta in calitatea managementului. Stabilirea unei strategii cu obiective rationale si clare, evitarea risipei, a deturnarilor, monitorizarea derularii si rezultatelor proiectelor aprobate, planificarea riguroasa si etapizarea stricta, dar coerenta, a angajarii proiectelor, fundamentarea motivata si convingatoare pentru determinarea primului ministru sa aprobe fondurile necesare. Fara indoiala, am pornit de la prezumtia ca decidentul politic are vointa necesara si interesul sa angajeze in mod ferm implicarea statului roman in realizarea politicilor aprobate. Pe baza unei asemenea gandiri nu au mai fost respinse programe valoroase din lipsa de bani si au fost eliminate proiectele capusa sau fanteziste. Am convingerea ca Romania are resurse foarte mari pentru multe dintre proiectele sale strategice, dar administrarea acestora este dezastroasa. De la nivel de comuna, pana la varful institutiilor centrale.
La un moment dat, asa zisi teoreticieni faceau demonstratii manipulatorii potrivit carora Romania nu ar avea resurse sa sustina un program de integrare cu RM. In ce capitol al istoriei s-ar inscrie un deci­dent politic roman daca ar avea ocazia reintregirii si ar refuza un asemenea act din cauza ca Romania nu are bani?

 
  Alte titluri din categoria "Interviu"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 5
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Ethnos

  Spiritualitate

  Interviu

  Caleidoscop

Arhiva revistei Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2017
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising