Home : Arhiva revistei Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE PRIETENUL ALBANEZULUI GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Ismail Kadare: Adio trecutului
Traducerea: Marius Dobrescu
 
Literatura, NR. 6 - Septembrie 2017
 



Fragmentul de mai jos face parte din nuvela „Adio trecutului”, inclusa in volumul „Fimanul orb”, aparut nu cu mult timp in urma la editura Humanitas. Subiectul e simplu. Beqir Ali, un carmuitor marunt din provinciile balcanice primeste vizita unui inalt personaj de la Istanbul, unul dintre ideologii insarcinati de sultan sa pregateasca terenul pentru perpetuarea influentei otomane in tarile supuse dupa retragerea imperiului din aceste provincii. La ceas de noapte, oaspetele ii detaliaza gazdei sale despre planul Portii de a promova la conducerea Albaniei un om care, prin viciile ascunse si prin caracterul sau josnic, va tine tara departe de Europa si de civilizatia europeana. Scrisa in 1987, la doi ani dupa moartea dictatorului Enver Hodja, dar inainte de prabusirea regimului comunist, nuvela a reprezentat un act exemplar de responsabilitate civica si, in acelasi timp, un risc major pentru autor.

Beqir Ali se ridica in sezut. Se asigura ca nu visa si ciuli din nou urechea. Strigatul se repeta, ceva mai incet ca inainte si foarte aproape, poate chiar la usa dormitorului sau: Beqir Ali, Beqir Ali.
Nu se putea insela, era vocea musafirului. Culmea e ca Beqir Ali nu simtea niciun fel de teama. Si totusi, murmura: sunt in mana ta, Doamne!
Se apropie de usa, o deschise si, intr-adevar, il zari in prag pe celalalt, inalt si mai alb la fata decat camasa de noapte.
- Dormeai? il intreba. Sigur ca dormeai. Iarta-ma, Beqir Ali.
- Ce este?
- Nimic, Beqir Ali. Iarta-ma inca o data ca te-am trezit.
- Nu-i nimic, nu-i nimic... Ce s-a intamplat?
- Nimic, Beqir Ali. De fapt te-am trezit degeaba... chiar degeaba... Doar ca sa mai stam nitel la taclale... daca vrei si tu...
Inainte de a privi chipul celuilalt, privirea lui Beqir Ali ii cerceta vesmantul de noapte, ca sa se convinga ca nu avea niciun buzunar secret de unde sa scoata firmanul de mazilire.
E nebun, isi categorisi in sinea sa oaspetele. Vrea sa stam de vorba la ora asta. Dar iti multumesc, Doamne, ca mi-ai trimis un nebun in locul unui...
- Vin, marite, vin, ii spuse vioi. Numai sa pun ceva pe mine si vin sa vorbim cat ai chef.
- Iarta-ma, Beqir Ali, spuse din nou musafirul cand se asezara pe sofa, langa soba in care unul dintre servitori se grabi sa bage cativa taciuni gasiti cine stie prin ce cotlon de vatra.
- Ce vorbe-s astea, ii raspunse Beqir Ali. Pentru mine, discutia cu tine e un adevarat balsam. Si, daca as fi stiut ca nu dormi, ti-as fi batut chiar eu la usa.
- Dupa cum ti-am spus si mai-nainte, somnul ma cam ocoleste. Si mai ales cand schimb patul... Allah a facut lungi noptile de toamna. La inceput am zis sa mai adaug cateva randuri la raportul meu, dar mana, cine stie de ce, nu ma ajuta.
- Ce raport, daca-mi e ingaduit sa-ntreb? zise cu o voce pierita Beqir Ali.
- A, nu ti-am spus? Dar asta e si scopul calatoriei mele: intocmirea unui document, a unui raport, cum se spune acum, despre situatia Albaniei.
Beqir Ali il privea ca nauc.
- E vorba despre viitorul ei?
Oaspetele dadu din cap.
- Exact. Dupa cum poti sa-ti inchipui, draga Beqir Ali, in ultima vreme marele sultan a primit mai multe rapoarte asupra Albaniei, dar niciunul dintre ele nu l a multumit.
Beqir Ali clatina din cap ca si cand ar fi vrut sa spuna: se-ntelege ca nu a fost multumit, de vreme ce te-a pus si pe tine sa bati atata drum.
- Poate da Domnul ca raportul tau sa fie cu noroc, zise.
- Nu se stie, raspunse oaspetele. Documentul sau, mai bine zis, raportul meu va fi ceva complet diferit, iar lucrurile astea au fie o soarta fericita, fie una tragica.
- Ce vorbe mai sunt si astea? facu gazda.
- Dar indiferent cum va fi, am constiinta linistita: Eu imi slujesc cu credinta tara si Islamul si nu-mi pasa daca raportul va fi sau nu acceptat. Important pentru mine este ca inaintea lui Allah sa fiu curat ca aurul.
Hm, facu in sinea sa Beqir Ali, caruia nu-i placea defel directia in care se indrepta discutia. Si nu-i veni inima la loc decat atunci cand celalalt incepu sa vorbeasca din nou despre raport. Cum ii pomenise pe scurt si in timpul cinei, era vorba despre momentul in care armata si administratia otomana vor fi obligate sa paraseasca Albania, asa cum se intamplase in intreaga Peninsula Balcanica. Asta era si miezul problemei: cum sa tina Albania aproape dupa separare?
Beqir Ali stranse din buze. Nu-i convenea deloc un asemenea mod de a pune problema. Mai bine sa nu ajunga treaba pana acolo, isi zise. Caci altfel, daca o tara se rupe de imparatia mama, ce ma mai intereseaza pe mine daca e aproape sau departe? E la fel ca in cazul barbatilor plangaciosi, care, dupa ce se despart de nevasta, tot la ea se gandesc: cu cine s-o culca, si-o aminti de mine sau nu si alte tampenii dintr-astea. Te-ai despartit de femeie, scoate-ti-o din cap. Duca-se la naiba. La naiba sa se duca si Albania daca s-o desprinde.
Dar oaspetele, dupa cum se parea, gandea cu totul altfel. El continua sa-i explice ca spiritul otoman, oricat de puternice i-ar fi temeliile in Albania, (si aminti de religia islamica imbratisata de jumatate dintre albanezi, de stapanitorii locali legati prin mii de fire de sultan, de categoria aceea de intelectuali cu tendinte pro-islamice, de puternica organizatie „D.B.” (Dum Baba), pregatita, in caz de nevoie, sa porneasca o rascoala pro-otomana) deci, oricat de puternice i-ar fi temeliile, toate acestea nu erau suficiente pentru a stapani situatia.
La un moment dat, musafirul simti ca Beqir Ali ar fi vrut sa intervina.
- Poate ca toate astea ti se par niste ciudatenii.
- Hm. Cum sa spun... Desigur... Aud pentru prima data asemenea lucruri, atat de complicate. Tu stii, eu nu sunt altceva decat un carmuitor de provincie... Totusi, ca sa fiu sincer, chestia aia cu spiritul otoman mi se pare nitelus cam ciudata. Daca tara asta se rupe de noi, atunci ce ne intereseaza care e spiritul ei, otoman sau naiba mai stie cum?
S-ar fi parut ca celalalt abia asteptase momentul acesta, pentru a izbucni intr-un ras indelung, eliberator.
- In asta consta si deosebirea dintre mine si tine, Beqir Ali, zise dupa ce termina sa rada (rasul lui fusese atat de deplasat, incat lui Beqir Ali i se paru ca, dupa ce incetase, ii trebuise o bucata de vreme pentru a-si recompune trasaturile fetei, asemenea celui care, dupa ce a mancat un pranz bogat, se sterge indelung la gura si pe obraji cu servetul). Tocmai in asta consta si diferenta: tu esti un slujbas, un birocrat, cum li se spune acum astora in capitala, in vreme ce eu sunt un ideolog. Un cuvant greu, nu-i asa?
- Eh, facu Beqir Ali.
- Eu vad lucrurile mult mai profund, Beqir Ali. Administratia e ceva de suprafata. Poti s-o instalezi sau s-o retragi usor dintr-o tara. In vreme ce chestia cealalta, spiritul, daca s-a prins, cu greu mai poate fi smuls. De ani de zile ma preocupa si lucrez la ea, Beqir Ali. Iar esenta raportului meu asta este... Stai, o sa incerc sa fiu mai explicit.
Tacu apoi mai indelung ca pana atunci, apoi ceru apa si o bau fara sa-si ia privirea de la ferestrele intunecate. Inainte de a relua discutia lasata la jumatate, vorbi despre cu totul altceva, lucruri care nu aveau nicio legatura cu ea. Se planse de reumatism, zise ca au dreptate batranii cand spun ca somnul de zi si apa bauta noaptea sunt grele, si doar cand trase adanc aer in piept si continua: asculta, acum, Beqir Ali, gazda intelese ca, vrea, nu vrea, trebuia sa-l asculte pana la capat.
- Dupa cum ti-am spus putin inainte, eu sunt credincios pana-n maduva oaselor, Beqir Ali.
Isi trecu palma peste fata, apoi isi sterse colturile gurii, ca si cand ar fi vrut s-o imbuneze, si isi continua peroratia. Spuse ca cuvantul religios e prea putin in cazul lui. Era mai mult de atat. Era un asiatic convins, care inca din tinerete urase Europa si pe europeni. Urase orasele si femeile lor, bisericile, cafenelele, ziarele, curiozitatea lor morbida, votul, parlamentele, logica lor rece, modul cum merg, cum se imbraca, cum argumenteaza, spiritul lor de contrazicere, orgoliul, agitatia permanenta, tot ce avea de-a face cu ceea ce ei numeau „drepturile omului”, care nu erau, de fapt, altceva decat demonul care-i strica lui somnul. Toate acestea ii erau odioase, in vreme ce sufletul lui ofta dupa binecuvantata somnolenta a Anatoliei, dupa stepa pustie si nesfarsita peste orasele, satele si cerul careia stapaneste un singur om, de care depinde soarta ta, legata de el prin mii de fire intr-atat de misterioase, incat nici tu insuti nu stii de unde-ti vine binele sau raul, cresterea sau caderea. Iar totul isi are radacinile jumatate in viata si jumatate in vis, astfel incat te simti eliberat de grija faptelor si a urmarilor lor, si asa buimac cum vii, tot asa si pleci din lumea asta, fara sa te trezesti pe deplin vreodata... Astfel, Beqir Ali, am urat de mic lumea lor si chiar atunci, in tineretea mea timpurie, n am visat decat s-o distrug. Sa pun la pamant templele, turbarea si libertatea lor, iar in locul lor sa instaurez linistea noastra binecuvantata. Pe scurt, sa transform tarile supuse crucii in teritoriu musulman. Pare imposibil? Asa s-ar parea, ba chiar visul acesta ar fi putut nici sa se nasca daca n-ar fi existat un exemplu. Iar acest exemplu este, draga Beqir Ali, chiar Albania.
Si lovi sofaua cu palma ca sa sublinieze ideea de teritoriu, iar in mintea lui Beqir Ali se invarti cateva clipe una dintre stupizeniile care-i treceau uneori prin cap, inutile si fara rost, atat de idioate incat nimeni n ar fi avut curajul sa le exprime, deci, in mintea lui se nascu intrebarea daca terenul pe care era construita casa aceea e Albania si daca tot Albania e sofaua pe care sedeau, ori covoarele aduse de el tocmai din Anatolia?
Musafirul continua sa loveasca sofaua cu palma.
- Visul acesta s-a intrupat intr-adevar... Albania, crestina o mie cinci sute de ani, intr-o mare de ghiauri, la numai o suta de mile de Vatican, era a noastra, adica asiatica. Intelegi ce lucru maret e acesta, Beqir Ali? Era semnul sigur trimis de Allah ca Islamul avea drumul deschis catre intreaga lume... Asadar, in urma cu patru sute de ani visul acesta s-a realizat... numai ca... numai ca... toata treaba era sa nu se intrerupa... intelegi ce vreau sa spun, Beqir Ali. Toata treaba e ca el sa continue, adica... Albania sa ramana in Asia... Iata de ce nu-l ia somnul pe maritul sultan.
Beqir Ali isi reprima fara mila un cascat, care tocmai in clipa aceea nenorocita incerca sa-si faca simtita prezenta.
- E greu, fara indoiala, urma celalalt. De asta ne stoarcem toti creierul sa gasim o solutie, iar mesajele curg fara-ncetare pe masa suveranului. A venit ceasul adevarului, Beqir Ali. Europa crestina incearca sa-si ia Albania inapoi. E a mea, spune, dati-mi-o. Asadar, a batut ceasul adevarului. Iar clipa incercarii supreme este aceea in care armata si administratia noastra, carcasa adica, vor parasi aceasta tara. Ai vazut cum sunt nucile cand li se sparge coaja? Abia atunci se vede ce e inauntru: au miezul sanatos sau negru, mancat de viermi. La fel este treaba si cu o tara ocupata, la sfarsitul ocupatiei. Cand coaja e sparta (nu te mai stramba asa, Beqir Ali, armata si administratia noastra se vor retrage curand din tara asta, e mai mult ca sigur, dar n-am sa insist prea mult sa-ti explic de ce), deci cand invelisul se va sparge, vom vedea ce este sub el: o Albanie imblanzita, asiatica, sau o alta Albanie, straina si inabordabila. Ca sa fiu sincer, inainte am crezut ca dupa patru sute de ani de ocupatie, Albania va fi sedusa in cele din urma de noi si va arata asa cum o dorim cu totii. Asta ar fi fost intr-adevar o minune. Pentru ca este chiar o minune atunci cand o tara, careia i-ai pus cu atata chin capastrul supunerii, se invata in cele din urma cu el si, cand i-l scoti, in loc sa te paraseasca, ea ramane cu tine. Atunci da, poti spune ca ai castigat-o.
Dadu apoi ganditor din cap.
- Precum ti-am zis, eu credeam ca asa se va intampla cu Albania, dar, dupa cum arata lucrurile, situatia e alta. Dupa patru sute de ani de convietuire, albanezii continua sa nu ne iubeasca, iar tu stii asta mai bine ca mine, Beqir Ali.
Beqir Ali dadu aprobator din cap.
- Si totusi, eu cred mai departe in vechiul vis, zise oaspetele, amestecand jeraticul din soba. Sclipirile lui scanteiara in inelele de pe mana cu vatraiul. Eu inca cred in visul acesta, cu o singura conditie: ca lucrurile sa fie facute chiar de albanezi, fara a fi influentati de nimeni si cu atat mai putin de noi. Ti se pare ciudat? Ti se pare imposibil? Uneori devin realitate chiar lucrurile ciudate, imposibile.
Rascoli din nou taciunii, privindu-i fix, fara ca sclipirile lor sa-i lumineze fata.
- Esenta raportului meu chiar in asta consta: cum sa fie asimilati albanezii prin ei insisi. Cand va incepe asta, atunci Albania se va integra singura in Asia, iar cei patru sute de ani de relatii turco-albaneze nu vor mai parea decat prefata insangerata a unei viitoare paci. Toate astea iti par cumva incredibile? Ai tot dreptul, Beqir Ali, sa te indoiesti. Acum o sa incerc sa-ti explic mai pe indelete.
De data asta rascoli taciunii mai mult ca pana atunci, iar sclipirile vagi ale inelelor ii sugerara lui Beqir Ali un sentiment asemanator prevestirii unei mari nenorociri.
- Un singur om poate face ceea ce nu poate reusi nici armata, nici hogii si nici vizirii nostri, spuse imediat. Dar cu o singura conditie: sa fie albanez, iar albanezii sa-l accepte drept conducatorul lor.
Oaspetele lua din nou vatraiul, dar, cine stie de ce, renunta sa-l mai foloseasca si Beqir Ali, de asemenea, fara a sti nici el de ce, isi spuse in sinea sa: slava domnului.
- Acum patru sute de ani, un om a deschis o rana imposibil de vindecat in trupul imperiului nostru. Cred ca stii despre cine vorbesc, despre blestematul de Skanderbeg. E oale si ulcele de sute de ani, nici mormantul nu i se cunoaste, dar ce conteaza? Amintirea lui e vie si, impreuna cu ea, faptele lui. El a fost demonul care a intors roata istoriei acestei tari, refuzand supunerea binecuvantata in care abia se cufundase si indreptand-o spre afurisita Europa. Dupa cum stii, el insusi si-a schimbat numele din Skanderbeu in Gherghi si s-a declarat primul cavaler al crestinatatii.
Eh, suspina Beqir Ali, simtind la randul sau impulsul de a amesteca in jeratic, si ar fi si facut-o daca in momentul acela vatraiul n-ar fi fost in mana celuilalt.
- Ceea ce s-a facut e bun facut si nu este cazul sa ne lamentam, zise oaspetele. Momentul de fata cere altceva: sa gasim un om, un alt print, care sa fie exact opusul lui Gherghi Kastrioti. Sa gasim un Antigherghi, cum ii spun ghiaurii.
Un Anticrist, isi spuse Beqir Ali. Isi aminti ca intr-o declaratie din dosarul poetului N.B. intalnise cuvantul acesta. Vedea ochii musafirului aproape de tot, dar, spre norocul lui, jeraticul se racise suficient pentru a nu se mai oglindi in ei.
- Un hoge in locul printului, asta ii trebuie acestei tari, urma celalalt. Cand Asia se va restrange, cand va fi cat un sambure, asa cum se restrange totul in vartejul timpului, asadar cand Asia va fi o amintire in aceasta tara, ea se va adaposti toata in faptura acestui om. Pentru ca va veni o zi in care, asa cum timpul redus la esenta lui va dospi si se va extinde iar, tot astfel si Asia va renaste si va exploda la randul ei: catusele, teroarea, tirania. Nu stiu daca pricepi, Beqir Ali. Noi trebuie sa ne lasam fermentul, samanta in creierul acestui om si niciunde in alta parte.
Beqir Ali nu putu sa-si ascunda uluiala. Fusese atata vreme carmuitorul tinutului, cunostea atatea secrete si viclesuguri cu care se deprinde un om pus sa guverneze, dar nimic din toate acestea. In creierul unui om si niciunde in alta parte, repeta in sinea sa cuvintele celuilalt.
- O sa te intrebi cine sa fie acest om, ce chip va avea. Asta este esenta problemei, Beqir Ali, pentru asta fac nopti albe de atata vreme.
Amesteca din nou indelung taciunii din vatra. In scanteierile muribunde ale jarului se ghicea oboseala si ironie, asemenea zambetului dinaintea mortii.
- Ca chipul lui ar trebui sa fie cumplit, socant, asta se subintelege, zise oaspetele, dar ajunge numai asta?
Ramase pe ganduri, fara a lasa vatraiul din mana. Dadu apoi din cap ca pentru a se impotrivi unui gand, pe care paru a-l accepta in cel din urma.
- In urma cu cincizeci de ani, eremitul Hadji Halil Ruhollaku a calatorit patru luni neintrerupt, din pestera lui pana in capitala, pentru a-i expune suveranului gandurile lui legate de un tinut al carui nume nu-l voi pomeni acum. Tinut care devenise, in anii aceia, problema numarul unu a statului. De multa vreme isi cerea desprinderea de imperiu, iar pretentiile ei erau sustinute de cateva state europene cu care se invecina. Marile interese politice ale statului nostru reclamau pace cu aceste state, dar, pe de alta parte, sultanul tinea la acest tinut, asa cum tine acum la Albania. Ce sa faca? Indecizia s-a prelungit multa vreme, pana ce in capitala a ajuns eremitul Hadji Halil Ruhollaku. El a cerut sa se intalneasca cu sultanul si a asteptat o saptamana incheiata la poarta Dolmabahce pana ce a fost primit. Si i-a prezentat suveranului un plan care la inceput le-a parut tuturor o nebunie.
Oaspetele cobori glasul, apoi schimba tonalitatea inainte de a reveni la normal, ca si cand doar asa, cu o voce ce parea a nu fi a lui, ar fi putut prezenta ideea eremitului. In esenta, aceasta se referea la conducatorul care trebuia pus in fruntea miscarii de independenta a tinutului respectiv. Cata vreme statul otoman stapanea inca tara aceea, el putea sa-l puna in fruntea miscarii pe omul cel mai potrivit.
- Treaba asta ti s-ar putea parea de-o simplitate uluitoare, aproape banala si ai putea sa te intrebi pe buna dreptate de ce era nevoie ca eremitul Ruhollaku sa calatoreasca patru luni pentru a-i expune sultanului un plan atat de copilaresc. Asa mi s-a parut si mie cand am auzit asta pentru prima oara. Dar nu te pripi, Beqir Ali. Ceea ce l-a sfatuit eremitul nu era nici ceva simplu, nici copilaresc.
Ca si cand ar fi spus o poveste, oaspetele ii dezvalui gazdei sale propunerea eremitului, care, spre uimirea lui Beqir Ali, era cu totul altfel decat isi inchipuise el. In fruntea miscarii pentru independenta trebuie pus nu un fidel al statului otoman, in niciun caz asa ceva, se incapatanase eremitul, pentru ca un fidel, oricat de bine s-ar preface, avea sa fie demascat intr-o buna zi. Conducatorul miscarii trebuia sa fie un... altfel... de om...
Lui Beqir Ali nu-i venea sa-si creada urechilor. Viitorul conducator trebuia sa fie cineva care avea ceva de ascuns. Ceva urat, mizerabil in trecutul sau. Sa-si fi ucis propria mama, de pilda, sa aiba o boala rusinoasa sau un viciu, cum ar fi pederastia, care in unele tari este un viciu pentru oamenii simpli, dar un pacat cumplit pentru conducatori.
- Poate ca tie ti-a zburat gandul la dosarele politiei secrete. Sunt sigur ca la alea te-ai gandit.
Gazda zambi ca unul prins asupra faptei. Intr-adevar, la ele se gandise. Avea si el vreo unsprezece, nu numai ale oponentilor, ci si ale subalternilor.
- Ti-am spus sa nu te grabesti, Beqir Ali, zise musafirul. Dosare secrete? In niciun caz. Doar statele slabe, guvernele fara minte pot face asemenea greseli. Ii baga omului dosarul sub nas si i spun: noi stim ca ai luat mita de la cutare negustor, sau au lasat-o gravida pe cumnata-ta, ori ai fluierat in biserica, asa ca o sa faci cum spunem noi, altfel te-a luat mama naibii, spuse oaspetele si dadu indelung din cap. Nu, Beqir Ali, doar statele slabe, cum ti-am spus, fac asa ceva. Slavitul nostru imperiu n-ar putea sa se umileasca atat de mult. Noi lasam destinul, timpul sa actioneze singur. Noi alegem doar omul potrivit, apoi ne tragem de-o parte. Ne spalam pe maini, cum se spune, lasandu-l apoi singur cu demonul din inima lui... Ca sa ma intorc la tinutul acela si la sfatul eremitului.
Oaspetele povesti cum suveranul a ascultat sfatul pustnicului si a dat ordin sa se actioneze intocmai. A fost gasit omul care avea unul dintre viciile despre care am vorbit si s-au tras toate sforile ca in fruntea miscarii sa fie pus chiar el. Adevarul e ca respectivul n-avea cine stie ce tragere de inima. Poate ca se simtea vinovat pentru pacatele tineretii. Si totusi s-a facut tot ce era omeneste posibil pentru a fi declarat conducatorul miscarii. Ceea ce s-a si intamplat, dupa care tinutul s-a desprins de imperiu. Desi cu inima grea, sultanul a acceptat fara sa murmure.
- A inceput din nou sa ploua, zise musafirul inainte de a-si relua povestirea. – Acum nu mai incerca sa iasa din stilul fabulei, ba chiar in cateva randuri a folosit expresii precum „si astfel s-a dus vara si a venit iarna”, care, lui Beqir Ali, i-o aminti pe bunica-sa cand il adormea cu povesti, in copilarie. – Si-n felul acesta se aratara repede rezultatele sfatului batranului eremit. Noul conducator, dupa primele festivitati si ceremonii, si-a dat arama pe fata. O agitatie cumplita, care avea legatura cu viciul lui de odinioara, nu-i dadea pace. Isi inchipuise ca pata aceea neagra din biografia lui fusese uitata, dar indoiala ca acum, cand conducea statul, vechile pacate il vor ajunge din urma il chinuia zi si noapte. Mai intai intrebarile: cine stie si cine nu, cine ar fi putut povesti altora si cine era dispus sa taca. I se parea insuportabil sa-si imagineze cum, in serile petrecute cu prietenii, acestia se vor prapadi de ras pe seama lui, ah, ce conducator avem, l-ati vazut cum se umfla-n pene in fata armatei care defileaza sau cand loveste cu pumnu-n masa la sedintele de guvern? Daca ar sti oamenii... cativa ani in urma... intr-o odaie dosnica... din taverna lui cutare. Dar sa nu ne lungim prea mult cu detalii despre discutia lor ca-ntre prieteni. Erau insuportabile, deci, pentru conducator aceste indoieli si aceasta suferinta. Iar intr-o zi s-a petrecut ceea ce se astepta: incruntat, palid la fata din cauza noptilor nedormite, el s-a hotarat sa faca ceva. Sa puna punct barfelor despre el. Sa-i condamne pe barfitori. Sa-i si ucida, daca era nevoie.
- Sa-i ucida, repeta oaspetele. La inceput pe cei care vorbeau. Apoi pe cei care ar fi putut sa vorbeasca. Dupa care... pe toti cei care stiau... sau ar fi putut sa stie.
Beqir Ali astepta cu groaza pana ce vocea celuilalt isi recapata tonalitatea molcoma de povestitor. Acum suspiciunile il torturau si mai mult pe conducator. Si a inceput sa loveasca. Dar nu i-a fost usor sa afle cine-i stia secretul si cine nu. Asa ca a poruncit sa fie distrusi cu familie cu tot. Apoi cu tot cercul de prieteni. Iar dupa asta cu tot ce era in jurul lor. Totusi, la inceput, crimele trebuiau justificate. S-au inventat asadar comploturile impotriva statului, pretexte valabile in orice situatie. Crimele se tineau lant. Pentru ca crima este precum cainele. E atrasa de sangele altei crime, apoi de al alteia si asa mai departe. Dar, pentru a se asigura continuitatea teroarei si a executiilor trebuia ca intreaga masinarie a statului sa ia chipul si asemanarea lui.
- Ei bine, cum poate stii, Beqir Ali, europenii suporta toate astea mai greu ca noi. Ei au inventat cuvinte teribile pentru asa ceva: tiranie, dictatura. Vorbele astea ii sperie mai tare decat ciuma. Astfel incat noi am stiut ca, intr-o zi, Europa liberala il va certa rau pe protejatul ei. In vremea asta noi n-a trebuit nici macar sa-i cerem sa i se impotriveasca Europei. Pentru ca avea s-o faca singur.
Oaspetele ii povesti pe scurt despre racirea relatiilor cu Europa si apoi despre conflictul cu ea. Iar dupa asta, cum era si previzibil, intoarcerea privirilor spre Asia.
- El trebuia sa se intoarca la noi intr-o zi, Beqir Ali, asa cum a prezis eremitul cel sfant, odihni-s-ar in pace acolo unde se afla. Trebuia s-o faca, pentru ca noi eram singurul lui refugiu. Mesajul nostru era pe cat de simplu, pe atat de clar: fa ce vrei acum, cat esti pe val, du-te dincolo, daca vrei, dar sa stii ca acolo nu vei sta prea mult. In vreme ce la noi esti binevenit. Iar el s-a intors intr-adevar la noi, impreuna cu tara lui, unde a stapanit pana ce moartea i-a inchis ochii pe vecie.
- Lumina-i-ar Allah spiritul, zise Beqir Ali in soapta, temator, ca si cand ar fi putut stinge cu respiratia lumanarea din fata sa.
- Ploaia s-a oprit, spuse ganditor oaspetele.
Beqir Ali, care astepta cu nerabdare o intrerupere pentru a lua vatraiul de fier si a rascoli o bucata de vreme jeraticul, ca omul care abia asteapta sa se scarpine, renunta, cine stie de ce, la gestul sau. Isi spuse tulbure ca in felul acesta avea sa evite vreun gand nesabuit: in loc sa rascoleasca cu fierul prin cenusa, sa-l loveasca pe musafir peste fata o data, de doua ori, de trei ori. Il dojeni pe Allah ca-i trimite asemenea incercari, se ruga si ofta in forul sau interior.
- Ai putea sa te intrebi cat de moral este ca statul nostru binecuvantat sa se foloseasca de asemenea lucruri murdare si urate pentru a-si asigura aliati.
Il privi pe Beqir Ali direct in fata, ca pentru a-i repeta, fara cuvinte,intrebarea.
- Ei, cum sa spun... pe cuvant ca nu..., murmura Beqir Ali.
- Ai tot dreptul sa-ti pui o asemenea intrebare. Si nu te-as invinui pentru asta. Toti cei care aud pentru prima oara lucrurile acestea si-o pun. Raspunsul, Beqir Ali, e simplu: totul e permis cand este in joc victoria noastra. Intelegi?
Beqir Ali facu „da” din cap. Vatraiul era la locul lui, dar el nu indrazni sa-l ia.
- Ehei, respira celalalt cu zgomot. Ca sa ne intoarcem la treaba cu Albania... Uite, la solutia asta ma gandesc eu si pentru ea. Ceva asemanator, pricepi, Beqir Ali? Sa gasim un om precum acela despre care am vorbit si Albania va fi a noastra pentru totdeauna. Ea ne va iubi sincer si inca mai tare decat ne iubim noi insine. Iar cand ne vom asigura cativa aliati ca ea si vom avea astfel un inel de aparare de jur-imprejur, atunci vom putea spune ca am castigat razboiul cu crestinatatea. Aceasta va fi, cum ti-am zis, si esenta raportului meu. Pentru ca realizarea eremitului Ruhollaku sa nu ramana izolata, ci, pornind de la ea, sa se ridice o constructie intreaga. Ceva ce astazi se numeste doctrina. Iar daca ea va fi aprobata de suveran, atunci ramane misiunea voastra sa cautati si sa gasiti omul despre care am vorbit. Poate chiar tu ai sa-l gasesti, Beqir Ali.
Privirile lor se intalnira si ramasera asa cateva clipe.
Sa-l gasesc pe Anticrist, isi spuse Beqir Ali. Tulbure, asa cum le intalnise prin denunturi si rapoartele de ancheta, ii trecura prin minte franturi din istoria crestinilor.
Musafirul privi o bucata de vreme afara ca si cand ar fi incercat sa vada ceva anume, ceva ce nu reusea sa ajunga la el.
- Mi se pare ca se lumineaza de ziua, spuse.
Beqir Ali clatina din cap.
- E mijlocul lui octombrie, iar vremea s-a racit ca iarna.
Celalalt continua sa priveasca prin geamurile intunecate.
- Stii cum numesc ghiaurii vremea pe care o traim? zise imediat. Secolul douazeci...
- A, da, am auzit de la alde pierde-vara astia de pe aici, poeti...
- Secolul douazeci, repeta celalalt. Suna caraghios, nu? De cativa ani, spun ei, am intrat in acest secol... De opt ani, daca nu gresesc...
Beqir Ali astepta ca pe celalalt sa-l bufneasca rasul, la fel ca adineauri, dar omul era mai incruntat ca inainte.
- Acum, ca am scos toata otrava asta din mine, cred ca o sa pot dormi, zise si, cautandu-si cu piciorul papucii, se sprijini de marginea sofalei pentru a se ridica. Noapte buna, Beqir Ali.
- Noapte buna, marite, ii raspunse gazda sa.
I se paru ca dusumelele scartaie chiar si dupa plecarea oaspetelui.
Se ruga din nou Domnului, apoi, complet amortit, se apropie de fereastra pe care se uitase insistent celalalt. Simtea cum prin geam patrunde tot frigul de afara. In departare sclipeau cateva luminite. Erau ferestrele caselor in care, dintr-un motiv sau altul, oamenii se trezisera devreme.
Prin mintea lui continuau sa se perinde franturi din istoria crestinilor. Ordinul regelui Irod pentru cautarea copilului Hristos. Sosirea regilor magi. Pilat din Pont spalandu-si mainile...
Ostenit, inchise ochii. Daca raportul musafirului sau avea sa fie aprobat... si daca vorbele lui nu fusesera doar baiguielile unui nebun, cum sa-l gaseasca el pe nefericitul hoge, micul print al Asiei?...
Nu-si amintea ce facuse regele Irod pentru a-l gasi pe Hristos. Dar nici el nu va precupeti nimic. Va scotoci sat cu sat, fara sa-si gaseasca linistea pana ce n-o da de el. Va redeschide dosarele, denunturile facute sub tortura. Poate ca va trebui sa coboare in celula in care era tinut unul dintre poeti... Acolo unde va afla alte si alte detalii ale acestei povesti stravechi, amanunte care sa-i foloseasca, chiar daca Irod il cautase pe Hristos pentru a-l ucide, in vreme ce el il cauta pe Anticrist pentru cu totul altceva... pentru a-l urca pe tron.
Dar este acelasi lucru, isi zise dupa un moment de gandire. Este acelasi lucru, Allah, repeta si intinse mana sa se sprijine de perete, caci i se parea ca-si pierde mintile.

Traducerea in limba romana: Marius Dobrescu

 
  Alte titluri din categoria "Literatura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 6
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Ethnos

  Spiritualitate

  Caleidoscop

Arhiva revistei Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2017
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising