Home : Arhiva revistei Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE PRIETENUL ALBANEZULUI GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Ramiz Gjini: Femeia necunoscuta
Ramiz Gjini
 
Literatura, NR. 8 - Noiembrie 2017
 



Nu exista miros mai puternic decat cel al matragunei. Ori de cate ori smulg firele de matraguna de la mine din gradina, incerc in zadar sa scap de culoarea lor galbena, persistenta si otravitoare. Si ea rezista pana ce dispare singura dupa o vreme.
Cand a sunat telefonul, mi-am sters mainile la repezeala cu un prosop si am alergat sa ridic receptorul. De la capatul celalalt al firului am auzit o voce de femeie.
- Sunt Belina, a zis ea, Belina Kelti.
Am simtit in piept renascandu-mi o durere veche, durere pe care am avut-o pentru prima oara in urma cu douazeci de ani, pe care o crezusem alinata de mult. Pentru ca erau, intr-adevar, douazeci de ani de cand n-o mai vazusem pe Belina Kelti, de fapt din ziua in care ea terminase facultatea si plecase intr-un oras de provincie, unde se maritase cu un profesor de acolo si se dedicase pasiunii pe care o avea de a colectiona si studia plante medicinale.
Iubirea noastra fusese mistuitoare, dar de scurta durata. Un sentiment asemanator unei furtuni de primavara, care vine pe nepusa-masa si dispare lasand in urma petale risipite pe pamant sub un cer limpede ca o lacrima de copil...
- Nu cred ca m-ai uitat, mi-a spus ea dupa un moment de tacere.
- Deloc, Belina, m-am grabit sa-i raspund. Doar ca sunt putin confuz... Dupa toti anii acestia care au trecut...
- Stiu, a zis ea. Dar hai sa ne mai intalnim o data ca atunci... Iti amintesti? Pe vremea aceea erai un baiat pasionat de poezie, incepuse sa-ti placa parfumul parului meu si spuneai tot felul de nimicuri ca sa ma distrezi...
Ne-am inteles sa ne intalnim la ora patru dupa-amiaza, la Statia Autobuzelor din Nord. Acolo se afla un parc cu flori si o fantana arteziana veche, transformata in bazin cu apa. Vara, in fiecare zi, o multime de copii se balaceau in bazin.
Nu stiu ce simt altii in clipa in care-si intalnesc o iubita pe care n-au mai vazut-o de douazeci de ani, dar eu, ca sa fiu sincer, m-am simtit ca si cand m-ar fi obligat cineva sa presar un buchet de matragune peste mormantul matusii mele, moarta cu multi ani in urma. Si asta din pricina culorii aceleia persistente si toxice a buruienii, pe care n-am putut s-o sterg de pe maini, dar si din cauza amintirilor care, desi incercasem sa le afund cat mai adanc in memorie, imi scormoneau constiinta ca niste viermi neobositi, incercand sa iasa la suprafata impreuna cu cateva intrebari la fel de chinuitoare: De ce nu-i scrisesem nici o scrisoare Belinei? De ce nu-i dadusem nici un telefon? De ce nu ma interesasem niciodata de ea, de soarta si de viata ei, cel putin asa, din curiozitate? Oare cum o mai arata acum, cum o avea parul, mersul, privirea, zambetul...?
Am luat autobuzul de trei fara douazeci si am ajuns la locul intalnirii pe la patru fara zece. Voiam sa fiu eu cel care asteapta, fireste, si asta ca sa-i arat Belinei ca n-am uitat-o si ca pun acelasi pret ca si odinioara pe intalnirea noastra, desi avea loc dupa atatia ani.
Cum am traversat bulevardul, am intrat in parc si mi-am aruncat privirea spre bancile de beton, plasate la umbra catorva salcii batrane, dar nici urma de Belina Kelti. Pe o banca era doar o femeie prabusita de caldura, care statea linistita fara sa atraga atentia nimanui. Privea doar indiferenta la copiii care se zbenguiau in apa din bazin, strigand si stropindu-se de mai mare dragul.
Femeia avea un chip ridat si obosit. Facea parte, probabil, din categoria femeilor singure, care, din pricina vreunei boli incurabile, sunt pensionate inainte de vreme. Le vedeam adesea cutreierand parcurile, pentru a-si invinge singuratatea si plictiseala cronica.
Belina nu venise inca si am avut sentimentul ca nu eu fusesem acela care purtase convorbirea aceea neasteptata cu ea la telefon. De parca ma trezisem brusc din somn si venisem aici sa ma intalnesc cu femeia pe care o vazusem in vis.
Copiii continuau sa se balaceasca in bazinul artezienei, se stropeau cu apa, se jucau si faceau galagie.
Unul dintre ei avea parul balai, ochii albastri, era energic si radea cu gura pana la urechi. Imi placea pentru ca semana cu Indrit, nepotul meu de sase ani. Ceilalti doi pareau in schimb a fi gemeni: micuti, tunsi chilug si cu ochii rotunzi si negri ca niste mure coapte. Aveau amandoi pantaloni scurti, albastri, iar pe cap purtau sepcute inchise la spate cu elastic.
Am salutat-o scurt din cap pe femeie si m-am asezat pe aceeasi banca, la capatul celalalt, privind staruitor strada pe care oamenii treceau grabiti incoace si incolo.
Asteptam ca dintr-un moment in altul sa se iveasca Belina Kelti, cu mersul ei inconfundabil, pe care nu i-l uitasem nici dupa o despartire de douazeci de ani: un mers de printesa, cu fruntea usor ridicata, maturand cu privirea peste capetele trecatorilor. Incercam sa-mi imaginez primele clipe ale intalnirii cu ea si eram sigur, nu stiu de ce, ca aveam sa-i par un soi de terchea-berchea imbecil. In vreme ce ea, cu calmul ei obisnuit, avea sa ma priveasca ingaduitor, sa surada, incercand sa nu ma jigneasca prea tare, sugerandu-mi in felul acesta ca viata nu e la fel de darnica cu toti, ca timpul se scurge ireparabil, trecand neiertator peste iubirile noastre, dar necrutandu-ne nici pe noi.
Gemenii incercau acum sa-l arunce in apa pe pustiul cel blond cu ochi albastri, dar el li s-a strecurat din maini si a scapat, facandu-i sa se loveasca reciproc si sa cada in apa intr-un evantai de stropi cristalini. Picaturile au ajuns pana la noi si femeia din coltul celalalt al bancii a scos, amuzata, un strigat ascutit. Apoi s-a intors spre mine si mi-a spus cu o voce care-i rasuna parca din tot pieptul:
- Ce vioi sunt...!
- Asa e, i-am raspuns eu.
Limbile ceasului depasisera deja ora patru, iar Belina Kelti inca nu venise. M-am ridicat de pe banca si am inceput sa ma fatai de colo-colo prin fata bazinului, cu privirea atintita in directia din care urma sa vina.
Nu a trecut mult si pe strada a aparut, indreptandu-se spre noi, o femeie cu parul lung, lasat peste umeri. Dar nu avea mersul Belinei. Sa-si fi schimbat, dupa atatia ani, chiar si mersul? Sa fie, oare, femeia aceea, Belina Kelti?
In vreme ce ea se apropia, am reusit sa-i zaresc trasaturile fetei: un chip imaculat, cu niste sprancene parca desenate cu creionul, iar in privire avea un tremur imperceptibil, de randunica speriata. In urechi, o pereche de cercei ca boabele de struguri, cu reflexe sangerii. Avea o bluza subtire, de culoare roz, stransa pe trup, care-i scotea in relief rotunjimea sanilor grei.
Ajungand in parc, femeia mi-a aruncat o privire in treacat, apoi s-a oprit in fata bazinului si, cu multa dulceata in glas, i-a spus copilului cel blond:
-Gata, destul cu balaceala! Imbraca-te! E vremea sa mergem la gradinita, s-o luam pe surioara ta.
Copilul a iesit din apa, si-a luat din fuga sandalele si bluza, dupa care a pornit-o in goana mare dupa maica-sa.
Si cei doi gemeni au lasat joaca, au stat o vreme si s-au uitat dupa prietenul care plecase, apoi au disparut si ei.
Belina nu a venit, iar eu m-am convins ca nu avea rost s-o mai astept. M-am intors si m-am uitat spre femeia cu care statusem pe banca: nu mai era acolo...
Atunci am zarit-o dincolo de intrarea in parc, cum se indeparta cu mersul acela inconfundabil, de printesa, cu fruntea usor ridicata, maturand cu privirea peste capetele trecatorilor; si cum a disparut apoi prin multimea de oameni, care treceau care incotro, fiecare cu treburile lui.


Traducere din limba albaneza: M. Dobrescu

 
  Alte titluri din categoria "Literatura"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 8
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Ethnos

  Spiritualitate

  Caleidoscop

Arhiva revistei Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2017
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising