Home : Arhiva revistei Prietenul Albanezului : Contact
HOME CINE SUNTEM COMUNITATE PRIETENUL ALBANEZULUI GRUPUL SERENADA EDITURA PRIVIREA JURIDIC CONTACT
 
 
Albania in anii crizei balcanice din anii 60 ai sec. al XIX-lea
Marius Dobrescu
 
Istorie, NR. 8 - Noiembrie 2017
 



Problema eliberarii si formarii natiunilor balcanice nu si-a gasit rezolvare nici cu Hatt-i Humayun-ul din 1856 (decretul imperial prin care se inaugureaza o epoca de reforme in istoria Imperiului Otoman, M.D.) si nici cu Tratatul de pace de la Paris din anul 1856. Dimpotriva, cu acest tratat, Anglia, Franta si Austro-Ungaria au devenit garante ale integritatii teritoriale si independentei Imperiului Otoman. Popoarele asuprite din Balcani nu au acceptat continutul Tratatului de la Paris, care constituia o piedica in lupta lor pentru eliberarea de sub tutela otomana.
Un val de rascoale impotriva administratiei otomane au izbucnit in anii ’60 in Bosnia-Herzegovina, Bulgaria etc. si numai diplomatiile Marilor Puteri occidentale si tendintele sovine ale statelor balcanice au facut ca aceste state sa nu poata actiona unitar impotriva „omului bolnav” din Balcani, cum mai era denumit imperiul sultanilor.
Din partea ei, Inalta Poarta a facut toate eforturile posibile pentru a readuce la ascultare micul principat Muntenegru, care ii pricinuise destule necazuri, in vreme ce principele Danilo organiza in mod repetat actiuni provocatoare la granita turco-muntenegreana impotriva populatiei albaneze, zona pe care urmarea s-o anexeze. Populatia din Shkodra si tinuturile de la granita de nord era permanent in alerta din pricina atacurilor pe care cetele muntenegrene le intreprindeau impotriva locuitorilor albanezi. Cercurile patriotice din tara sau din afara ei, conduse de Pashko Vasa, Zef Jubani, Oso Kuka s.a. au ajuns la concluzia ca albanezii trebuiau sa se organizeze si sa se opuna cu arma in mana provocarilor muntenegrene.

Imperiul Otoman insusi ii indemna pe albanezi sa reziste atacurilor muntenegrenilor, Inalta Poarta fiind interesata sa se foloseasca de forta lor militara impotriva statelor slave din jur. La inceputul anului 1862, aceste provocari continue au dus la izbucnirea unui conflict de granita intre Muntenegru si Imperiul Otoman. Unitati militare muntenegrene au atacat posturile de frontiera in zona satului Vranina, incendiind zeci de gospodarii albaneze. In aceste imprejurari, cateva cete de voluntari albanezi s-au indreptat spre zonele de conflict. Detasamentele albaneze erau conduse de Oso Kuka, care a fost numit de comunitatea din Vranina sa comande fortele locale de rezistenta. In urma unor confruntari sangeroase, unitatile muntenegrene au fost respinse si postul de frontiera aparat.
Pe 26 februarie 1862, dupa cateva hartuieli preliminare, au avut loc alte lupte grele cu unitatile muntenegrene la Kërnica. Desi au suferit pierderi importante, fortele voluntare albaneze, conduse de Oso Kuka, au rezistat pana la final, decise sa-si apere cu orice pret familiile si avutul. Inconjurat intr o locuinta intarita din Vranina (pe malul lacului Shkodra), Oso, pentru a nu cadea in mainile muntenegrenilor, s-a aruncat in aer impreuna cu luptatorii care-i erau alaturi, in explozia butoaielor cu praf de pusca pierind si o parte din atacatorii muntenegreni. Actul lui de eroism a devenit un exemplu de jertfa suprema si o sursa de inspiratie pentru rapsozi.
In anii ’60, guvernele Serbiei si Greciei si-au reluat tentativele pentru impartirea teritoriilor Imperiului Otoman din Peninsula Balcanica, zone care cuprindeau si tinuturile albaneze. Inca din anul 1861 ele au purtat tratative pentru organizarea unei aliante politico-militare impotriva Turciei. La aceste tratative, care totusi nu s-au finalizat, cele doua parti au analizat potentialul militar al comunitatilor albaneze, pe care il apreciau ca fiind important, dar si pozitia strategica a Albaniei, ca factor de legatura intre frontul de sud, grec, si cel de nord, sarb. Conform opiniei premierului sarb I. Garašanin, participarea albanezilor la lupte era o conditie obligatorie pentru victoria impotriva Turciei.
O apreciere asemanatoare au avut si cativa diplomati rusi. Unul dintre acestia, M. Hitrov, analizand situatia din Albania, unde se observa o nemultumire generala, nu doar in comunitatile de munteni si in cele ale burgheziei de la oras, ci si printre marii proprietari de pamant, atinsi de reformele administrative, declara in 1862: „Turcia nu numai ca nu poate spera vreun ajutor din partea albanezilor, ci, din contra, in cateva conditii speciale, tocmai aici poate pierde decisiv. Totul depinde de asta: Se va pregati Albania, din timp, pentru evolutiile viitoare? Le va da ea importanta cuvenita?”

La situatia creata in Peninsula Balcanica si-au adus contributia si evenimentele intamplate in Italia vecina. In anii 1859-1861, ca urmare a unei miscari populare ample, s-a realizat, desi nu in intregime, eliberarea si unificarea Italiei intr-un singur stat. Un rol deosebit in aceste evenimente l-a avut revolutionarul democrat Giuseppe Garibaldi. In lupta cu diplomatia Marilor Puteri, acesta a planuit sa rezolve problema eliberarii si unificarii nationale nu doar a Italiei, ci a tuturor popoarelor subjugate, mai ales din Europa de sud-est si de est. Si asta pe calea unei largi miscari revolutionare a acestor popoare, care, in conceptia lui, trebuiau sa se alieze si sa uite aversiunile, neintelegerile si prejudecatile nationale si religioase care le desparteau. “Problema libertatii este una singura, oricare ar fi poporul care o apara. Cand vor intelege toate popoarele acest adevar..., atunci imperiul despotismului va disparea pentru totdeauna... Cand se va prabusi in final aroganta Habsburgilor, iar otomanii barbari vor fi alungati in pustiul lor, atunci pe tarmurile Adriaticei vor locui popoare libere, demne sa se iubeasca si sa se inteleaga ca fratii...”, declara Garibaldi intr-o proclamatie din anul 1862.
Revolutionarii italieni si-au indreptat atentia si spre Albania. Arbaresii din Sicilia si Calabria, care au jucat un rol important in miscarea pentru eliberarea si unificarea Italiei si fusesera alaturi de Garibaldi, au servit in acest caz ca intermediari in stabilirea unor relatii intre revolutionarii italieni si cei albanezi. Principalul centru pentru organizarea cooperarii intre Italia si Balcani a fost insula Corfu. Emisarii italieni au inceput sa strabata Albania si celelalte provincii balcanice ale Imperiului Otoman. La cererea albanezilor, Garibaldi a inceput sa trimita arme in teritoriile albaneze. El planuia sa-si debarce fortele undeva pe tarmul Albaniei si, impreuna cu detasamente de luptatori locali, sa-si inceapa marsul catre nord. Aceasta expeditie, in conceptia lui, ar fi ajutat poporul albanez, pe care el il aprecia ca pe un popor viteaz, sa-si castige libertatea si sa puna diplomatiile europene, care nu erau pentru schimbari violente, inaintea unui fapt implinit.

Dar diplomatia europeana si dificultatile interne au facut imposibile aceste desfasurari. Cercurile guvernamentale italiene au incercat insa sa foloseasca aceasta miscare pentru extinderea influentei Romei pe tarmul rasaritean al Marii Adriatice, in vreme ce guvernul elen spera, pe partea lui, sa realizeze „Megali Idea” (Marea Idee, programul pentru o Grecie mare, M.D.) Asadar, Grecia si-a trimis emisarii in Tesalia si in vilaietul Ianinei pentru a coordona actiunile bandelor de antarti din aceste provincii. Tentativele ei de a gasi sprijin in randul albanezilor, care deja cunosteau intentiile anexioniste ale Atenei, nu au dat rezultate, iar comitetele greco-.albaneze, care se formasera inca din 1862, cum erau cel din Ianina si cel din Durrës, nu au fost activate. La 15 iulie 1862, Comitetul din Durrës a iesit public cu un memorandum, adresat opiniei publice europene, impotriva politicii Atenei de a anexa sudul Albaniei. In acelasi document se mai mentiona ca albanezii, chiar daca problema lor nu era pe agenda diplomatiei europene, erau decisi sa lupte, sub steagul lui Skanderbeg, pentru a-si elibera teritoriul national.
La randul ei, Inalta Poarta, alarmata de posibilitatea ca trupele lui Garibaldi sa debarce in Albania, a luat masuri militare blocand cu flota litoralul albanez si semnand cu Austria o conventie pentru a combate impreuna orice miscare revolutionara in Balcani. Dupa ce Austria a fost invinsa in conflictul cu Prusia, din 1866, si profitand de revolta populatiei grecesti din Creta, care izbucnise in acelasi an impotriva puterii otomane, Rusia si-a intensificat actiunile politice in Balcani. Decisa sa-si intareasca influenta in acest colt al Europei, diplomatia rusa a cerut Portii recunoasterea autonomiei populatiilor crestine din Imperiul Otoman.
Prin doua memorandumuri emise de cancelarul Gorsakov, din 12 martie si 18 aprilie 1866, guvernul rus, criticand aspru reformele centralizatoare de pana atunci, prezenta un proiect pentru crearea a patru provincii mari autonome in Turcia europeana, cu drepturi destul de largi de a se autoguverna. Numai ca acest proiect sprijinea principiul autonomiei prin corelare cu apartenenta religioasa. Deci, nici una dintre provincii nu ar fi avut un caracter omogen din punct de vedere etnic. Albania de nord si Kosova erau puse alaturi de Bosnia si Hertegovina, zone cu populatie slava, iar Albania de sud si Tesalia trebuiau alipite la vilaietul Ianinei.
Politica ruseasca incerca in acelasi timp sa creeze in Albania un al doilea focar de nemultumiri, alaturi de cel din Creta, pentru a agrava si mai mult criza. Diplomatii rusi au intrat in contact cu cativa latifundiari albanezi, printre care si Djelal pasa Mati, care traia la Istanbul sub supravegherea Portii. Acesta a promis Rusiei ca va mobiliza importante forte militare albaneze pentru a declansa o rascoala, cu conditia sa aiba din partea Rusiei sprijin financiar si politic. Guvernul tarist l-a pus in legatura pe Djelal pasa Mati cu cel sarb, care l-a asigurat ca-l va sprijini sa obtina o guvernare independenta in Albania. Promisiuni asemanatoare le-a facut guvernul de la Belgrad si altor conducatori locali din nordul teritoriilor albaneze si din Dibra.

Pentru ca interventia energica a Marii Britanii nu i a permis sa ia parte activa la conflictul dintre Poarta si cretani, guvernul grec a incurajat patrunderea bandelor de antarti in Tesalia si vilaietul Ianinei. Guvernul de la Atena a incercat, si de aceasta data, sa gasesca sprijin in zona din partea populatiei albaneze. Propaganda lui, la fel ca si in anii precedenti, a exacerbat principiul formarii unei Grecii mari, care, de data aceasta, s-ar fi intins „de la Golful Burgas la Marea Neagra, si de la Shkodra, in Albania, la Marea Adriatica”, lucru care a facut nu numai imposibila orice apropiere cu albanezii, dar a si pricinuit mari nemultumiri in randul acestora. Dupa esecul tratativelor sarbo-elene, din anul 1861, si a altor initiative din anii 1862 si 1863 pentru o actiune militara comuna impotriva Turciei, guvernele de la Atena si Belgrad au reinceput negocierile in ianuarie 1867 si le-au finalizat in iulie, acelasi an, prin semnarea unui tratat incheiat in orasul austriac Vöslau si a unei conventii militare, semnate la Atena, la 28 februarie 1868. In timpul acestor tratative, ambele parti au incercat sa discute despre o eventuala impartire a teritoriilor otomane, intelegeri in care zonele locuite de albanezi erau tratate ca o prada de razboi. Inca de la inceput s-a cazut de acord ca Grecia sa nu se impotriveasca anexarii Bosniei-Herzegovina, precum si a Albaniei de nord pana la Durrës, de catre Serbia, care ar fi acceptat la randul ei anexarea Tesaliei, a Epirului (cu Albania de sud si centrala pana la Durrës), a Macedoniei si a insulelor din Marea Egee de catre Grecia. Acestea erau pretentiile lor maximale, care ar fi servit ca baza de discutii la impartirea teritoriilor otomane dupa infrangerea Turciei, in vreme ce prevederile din tratatul oficial erau ceva mai moderate. In decursul convorbirilor, ca si in documentele finale, albanezilor li se acorda o atentie deosebita. Ambele parti se obligau sa intreprinda orice pentru a-i atrage de partea lor in cazul unui conflict cu Turcia, adica sa-i trimita pe albanezi intr-un razboi care s-ar fi finalizat prin ciopartirea teritoriilor lor.
Totusi, aceste proiecte care prevedeau impartirea Albaniei intre Serbia si Grecia nu au putut fi materializate. Ele vor fi puse din nou pe tapet in cursul Crizei Orientale din anii 70 si al razboiului ruso-turc din 1877-1878, finalizat prin infrangerea totala a Imperiului Otoman.

Marius Dobrescu

 
  Alte titluri din categoria "Istorie"



 
 CUPRINSUL REVISTEI
 NR. 8
 

  Actualitate


  Istorie

  Cultura

  Literatura

  Ethnos

  Spiritualitate

  Caleidoscop

Arhiva revistei Prietenul Albanezului
| HOME | CINE SUNTEM | COMUNITATE | PRIETENUL ALBANEZULUI | GRUPUL SERENADA | EDITURA PRIVIREA | JURIDIC | CONTACT |

© 2006-2017
ASOCIATIA LIGA ALBANEZILOR DIN ROMANIA.
by Anadeea Advertising