Marius Dobrescu

Cartea pe care o aveti in mana este o particica din „biografia“ comunitatii albaneze din Romania.

Cartea pe care o aveti in mana este o particica din „biografia“ comunitatii albaneze din Romania. Este, asa cum imi place sa o consider, o autobiografie. In ea sunt adunate povestile catorva familii albaneze stabilite pe pamant romanesc. Nu toate, fireste, pentru ca nici nu s-ar putea aduna intr-un singur volum toate istoriile acestor familii. Un al doilea volum va putea completa, cat de cat, aceasta initiativa a mea.

Se stie ca legaturile dintre romani si albanezi sunt stravechi. Ele nu au putut fi documentate decat incepand cu secolul al XVI-lea, cand se spune ca o masa compacta de albanezi venita din adancurile Peninsulei Balcanice ar fi primit aprobarea lui Mihai Voievod Viteazul sa se stabileasca la nord de Dunare. Totusi, cele dintai familii albaneze stabilite, cu acte in regula, in Romania, sunt cunoscute inca de la inceputul secolului al XIX-lea. Naum Veqilhardji (autorul unui alfabet original al limbii albaneze) si familia sa numeroasa au facut acest pas, se crede, imediat dupa rascoala lui Tudor Vladimirescu. Iar contopirea lor in masa autohtonilor s-a facut atat de organic, de complet, incat, in 1833, unul dintre unchii marelui iluminist devenea primar al Brailei. Ce arata acest lucru? Ca familia Veqilhardji ajunsese la un asemenea grad de integrare, incat fusese acceptata fara rezerve in stratul superior al societatii brailene. Iar asemenea exemple nu sunt putine si nu vin doar de la Braila.

Romania a fost, se stie, o a doua patrie pentru albanezi. Aceasta afirmatie, vanturata cu rost sau fara rost prin conferinte, seminarii si pagini de revista, ar putea parea un loc comun daca nu ne-am grabi s-o si argumentam. De ce au preferat, totusi, albanezii Romania? Trebuie spus, ca o paranteza, ca emigratia albaneza din secolul al XIX-lea a avut mai multe directii: Bulgaria, Egiptul si Romania au fost cateva dintre rutele cele mai batute.

Se stie, iar biografiile din aceast volum imi intaresc convingerea, ca familiile care au ajuns la Bucuresti aveau cateva trasaturi comune. Mai toate proveneau din sudul Albaniei, cu precadere de la Korcea si din imprejurimi. Si tot in majoritate (fara a diminua cu nimic meritele istorice ale albanezilor musulmani) erau crestini ortodocsi. In plus, unii dintre ei aveau radacini aromane si vorbeau, mai mult sau mai putin, dialectul romanesc de la sudul Dunarii. Ar mai fi si altele. Korcea, de pilda, oras albanez in care influenta culturala franceza este mai prezenta decat in orice alt oras din Albania, semana si atunci, ca si acum, cu orasele romanesti de provincie. Peste toate acestea mai era ceva: Romania anilor 1850-1900 era o tara bogata, in plin proces de dezvoltare, cu o democratie incipienta, dar statornica, un soi de El Dorado pentru saracimea Peninsulei. Iata numai cateva raspunsuri la intrebarea: de ce au preferat albanezii Romania?

In general, scenariul acestui adevarat exod spre Romania se repeta in fiecare caz in parte. Lua drumul bejeniei mai intai tatal familiei sau fratele cel mare. Cei aproape o mie de kilometri erau parcursi cu caruta, cu vaporul sau chiar pe jos, dupa cat de avut era fiecare. Odata ajuns la Bucuresti, sa zicem, tanarul albanez avea cateva alternative. El se putea angaja ca argat, baiat in casa, ucenic sau ajutor de ospatar la vreun alt albanez, stabilit inaintea lui aici si ajuns la o stare economica ce-i permitea sa aiba slujbasi. Daca avea ceva parale, mai exista si varianta ca tanarul imigrant sa-si inceapa propria sa afacere. Cazurile de acest fel au fost destul de rare, e drept. Oameni harnici si cumpatati, considerati de unii chiar zgarciti, albanezii ajungeau sa puna ceva gologani de-o parte, dupa care urma partea a doua a scenariului: intemeierea unei afaceri proprii si aducerea restului familiei in Romania.

Colonia albaneza de la noi a dat, se stie, oameni importanti Romaniei si Albaniei. Scriitori, precum Mitrush Kuteli, Lasgush Poradeci, Asdreni, sau, in zilele noastre, Cezar Ivanescu, Vlad Zografi si alti cativa, artisti precum Cornel Stavru, oameni politici ca Nikolaq Zoi si Pandeli Evangjeli, profesori ca Nicolae Djamo, arhitecti renumiti, precum Stavri Opari, medici, economisti, colectionari de arta si multi, multi altii. Dar si negustori, carciumari si mesteri, meserii la fel de nobile atunci cand le faci cu pricepere si harnicie. Cartea de fata consemneaza numai cateva dintre aceste biografii uluitoare. Ele au vazut lumina tiparului, sub forma de interviuri si reportaje in paginile speciale dedicate comunitatii ale revistei „Prietenul albanezului“. Volumul de fata aduna toate aceste biografii si alte cateva documente, grupate in Anexe, sub un titlu comun. Pentru realizarea lui le multumesc tuturor acelora care i-au sprijinit aparitia: d-nei deputat Oana Manolescu, sotiei mele, Maria, dar si urmasilor coloniei albaneze din Bucuresti, care mi-au daruit, in lungi ore de taifas, cate putin din cele mai tainice si dragi amintiri ale lor.